Pe vremea cand calatoream abundent in America pe harta, pe glob sau cu vreo carte, faceam planuri varf la gandul ca, poate, va fi aievea. Istoria cuceririi Vestului, imprastiata, ca toti caii verzi, pe ecrane cinematografice, ne dadea ghes la visare. Nu mi-ar fi displacut un drum Phoenix–San Diego cu diligenta! Am ales Greyhound-ul. Care nu mai e grey si s-a elegantizat mult in ultima vreme, pentru a ramane in concurenta. Ieftin, ca toate mijloacele de transport in comun, este asaltat, dar nu e rost de grija: cand unul se umple, vine celalalt. Autogarile prin care am trecut sunt locuri sigure si curate. Iar Ogarul, cel mai potrivit cand vrei sa mergi tihnit. Si sa vezi. O buna parte a calatoriei s-a insotit cu Gila. Gila Mountain, Gila Indian Reservation, Gila Desert. Rare asezari prin cate vreo oaza. Un colt de trei state: Arizona, California, Mexic. Si Gila River, care curge ca un miracol, inverzind locul. In Calexico, oprire lunga, granita mexicana langa piata centrala. Soarele te seaca. Lumea misuna dupa cumparaturi de inceput de an scolar. Nici nu mai stii in ce tara te afli. Apar tot mai multe locomotive Union Pacific. Si daca, in alte vremuri, orasele se-nconjurau cu ziduri pentru a se apara de invadatori, aici, la El Centro, zidul apara de nisipurile vanturate. Apoi peisajul se schimba. La 1.400 de metri cota, Rezervatia indiana Manzanite, cu cazinourile ei. Coboram spre Pacific prin Cleveland National Forest. Desert impaduricit.

„Birthplace of California“, „America’s finest city“, San Diego si golful sau tin coltul de Sud-Vest in amintirea goanei dupa aur si a asaltului mexican. Avioanele, ca si vapoarele, sunt cazate tangent cu apa si cu downtown-ul. Un downtown in care inca se mai aprind lampadare cu gaz, inca mai vezi case de secol XIX, nelipsitul Chinatown, iar alternanta cu turnurile nu e stridenta. Exista si un „Old Town“. Enclava de epoca, e