În secţiunea de bloguri a site-ului „The New York Times“ dedicată culturii, editorul Leo Carey scrie despre pianistul Radu Lupu, pe care „trebuie să mergi să îl asculţi când ai ocazia“.
„Un semn clar că Lupu are ceva special este respectul pe care îl inspiră în rândul celorlalţi interpreţi. Vorbind cu criticul Alex Ross de la New Yorker acum ceva timp, Mitsuko Uchida l-a numit «cel mai talentat tip pe care l-am întâlnit vreodat㻓.
Într-un interviu recent, pianistul Kirill Gerstein l-a descris pe Lupu : „Când a fost întrebat ce îl face pe Lupu un pianist atât de important, Gerstein a spus că «Lupu transcende orice problem tehnică sau muzicală şi creează o anumită magie (…). Reuşeşte să creeze o atmosferă foarte intim㻓.
„E ceva ce nu poţi obţine dintr-o înregistrare“, continuat Gerstein, „trebuie să trăieşti experienţa“.
În inima repertoriului clasic pentru care Lupu este cunoscut, scrie editorul, te-ai aştepta la un sunet muscular, obiectiv. Ce a făcut Lupu a fost să găsească o mai mare amplitudine, o gradare a subtilităţilor, în lumea sunetului clasic mai bine decât oricine altcineva.
„Îmi amintesc, acum câţiva ani, când l-am auzit pe Lupu cântând cea mai liniştită, stranie, dar poate cea mai fascinantă Appassionata pe care am auzit-o vreodată“, scrie Carey.
De asemenea, adaugă el, faptul că pianistul nu înregistrează face ca momentul în care îl auzi cântând să ştii că nu vei mai auzi piesa interpretată la fel vreodată.
„Când mergi la concerte, ochii şi urechile tale trebuie să absoarbă tot ce pot“
„Există o faimoasă piesă tristă – terminată de Schubert la scurt timp înainte de a muri, ştiind că va muri. Dar nu mi s-a părut că Lupu evidenţia în mod special sentimentul de jale. De fapt, tristeţea pe care o proiecta părea să nu aibă nimic de-a face cu sentimentul. Era, mai degrabă, de parcă sunetul însuşi era descoperi