Mănăstirea Agapia, integrată în ciclul mănăstirilor moldoveneşti, este unul dintre cele mai cunoscute şi mai apreciate monumente din această parte a ţării, o străveche vatră de credinţă şi cultură, dar şi un nepreţuit tezaur de artă, dezvăluind specificul şi originalitatea spiritului românsesc. Puţini ştiu însă că începuturile acestui vestit aşezământ monastic, integrat parcă în peisajul mirific desfăşurat de Muntele Muncelu, Dealul Mare şi Dealul Crucii, este strâns legat de existenţa unui mic schit ce-a dăinuit până astăzi, într-o poiană aflată la doar 2 km de Agapia. Tradiţia, consemnată şi în unele vechi manuscrise a păstrat numele sihastrului Agapie care, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, ar fi ridicat împreună cu ucenicii săi o bisericuţă de lemn. Numele acestui monah, care în limba greacă înseamnă "drag", "dragoste" (faţă de aproape), s-a transmis nu numai obştii sihastre pe care a condus-o, ci şi munţilor din jur, pârâului şi mai apoi aşezării din vale, pentru ca azi să îl poarte sfântul locaş ridicat în secolul al XV-lea, la doar doi kilometri depărtare de bătrânul schit.

Valoarea deosebită şi faima mănăstirii Agapia sunt date şi de minunata pictură executat în anii 1858-1861 de către Nicolae Grigorescu. Deşi avea numai 20 de ani când a început să zugrăvească interiorul bisericii de la Agapia, pictura ilustrează o strălucit etapă din viaţa sa artistică, fiind o adevărată capodoperă a picturii religioase. Este o bogăţie de forme şi culori, de inventivitate de redare a tablourilor biblice care impresionează şi uimeşte. Lucrând în stil neoclasic, Nicolae Grigorescu aduce totuşi o serie de elemente novatoare izvorâte din propria concepţie despre artă, din realităţile locale, dar şi din marile opere ale titanilor Renaşterii - Rafael, Leonardo Da Vinci, Tizian etc. În icoanele din catapeteasmă, dar mai ales în portretele şi compoziţiile murale