În primăvara lui 1989, la IMAIA Bu­cureşti (Întreprinderea Mecanică pentru Agricultură şi Industrie Ali­men­tară) a început să circule un zvon le­gat de obligativitatea mâncatului la cir­cul foamei. Evident, era vorba des­pre "dreptul" muncitorului de a lua masa la cantină, doar că orice "drept" se traducea printr-o obligaţie.

Zvo­nu­ri­le se răspândiseră şi prin alte medii, dar o primă confirmare le-a fost dată an­gajaţilor întreprinderii o dată cu pri­ma comandă clară. "Am auzit asta mai întâi ca zvon care circula printre co­legi. Ar fi fost următorul pas după lip­sa acută de mâncare din magazine şi introducerea alimentelor de bază pe cartele. De obicei, toate zvonurile negative se confirmau după o pe­rioadă, iar asta s-a întâmplat la câ­te­va luni după ce deja lumea începuse să comenteze, când am fost chemată la directorul general şi mi s-a prezentat o comandă de automate de supă pentru utilarea circului foamei de la Com­plexul Unirii. Urma să le pre­zen­tăm un prototip care ar fi fost pus în funcţiune la cantina de la Unirii, apoi să producem aceste automate pentru toate celelalte "circuri ale foamei" din Bucureşti şi din ţară. Viitorul nu suna bine deloc. Deja ne vedeam toţi la coadă la cantinele enorme, luându-ne supa de la dozator pe bonuri şi ducând-o în sufertaş la copii, acasă", povesteşte Ioana Eugenia Mihailov, fost inginer şef desfacere al întreprinderii bucureştene IMAIA.

Cu ajutorul automatelor de supă şi al altor ulterioare dozatoare pentru di­verse mâncăruri, a devenit populară ex­presia edificatoare în epocă pentru "si­lueta" oamenilor muncii din Ro­mâ­nia: "ascuţit/slab ca lupta de clasă" – sintagmă care-şi avea ră­dă­ci­ni­le în prin­cipiile comunismului din anii ’50. Se pare că "tovarăşul-mult-iu­bit" în­cer­ca să experimenteze pe clasa mun­ci­toare tratamentul pe care Nastratin Ho­gea i l-a aplicat măgarului său.