După Paşti, iar am plecat la Cumpătu. Mi s-a spus, chiar, "iar ai să scrii despre Sinaia". Nu ştiu cum se face, dar de cîte ori mă duc acolo, se mai întîmplă ceva; sau mai bine zis, se întîmplă tot mai puţine. Scriam despre strălucirea şi decăderea Casei de creaţie, precum şi a instituţiilor din jurul ei: s-a încheiat şi subiectul ăsta, pentru că deja nu mai există Casă de creaţie în Cumpătu. Vilele se pot închiria la preţuri mai mari doar la faţa locului, prin administraţia locală. "Vînătorul" a murit, "Clubul" a sucombat, "Cabana" nu mai e. Singurul restaurant rămas, victorios, în ciuda semnelor rele, este Cantina (sau, mă rog, fosta cantină, care acum se numeşte Restaurant etc.). În aceste condiţii de post-tranziţie Cumpătu s-a banalizat, pierzîndu-şi aura artistică. În schimb, a devenit ceea ce înţelepţii locului de mult au prevăzut: o staţiune de vacanţă în care vilele somptuoase în stil alpin (cu lemn pe dinafară şi geamuri uriaşe) au înflorit, cum pot să spun altfel, ca ciupercile. Evoluţia actuală nu presupune însă, aşa cum ne-am putea imagina, o clasă de nou-îmbogăţiţi stilaţi care vin la Cantina devenită cel puţin bistro să consume caviar şi şampanie. Ci o şleahtă de oameni în pantaloni scurţi sau treninguri, cu bunici, nepoţi, taţi semi-burtoşi şi mame voluntare care mănîncă în propriile bucătării. Precum şi o migraţie de "outsideri", fie ei sinaioţi sau bucureşteni, carte invadează şi tratează Cumpătu de parcă ar fi o simplă terasă cu mici şi bere. Chestia asta e valabilă pentru orice loc din Cumpătu, nu doar pentru Cantină: consumiştii medii îl tratează ca pe un alt loc ce poate fi devorat pînă la epuizare, unul dintre multe altele asemănătoare lui.

Aşa s-a întîmplat cu poiana locală, de mulţi numită poligon, evident, datorită tragerilor locale. Pe vremuri, intervine vocea nostalgic-memorizatoare, poligonul era chiar o poiană adevărată, cu