Anul trecut, într-o anumită împrejurare, m-am convins că actualul şef al statului era foarte bine informat privind situaţia trupelor române în teatrele de operaţii.
Meritul aparţinea unei structuri conduse, pe atunci, de un general care nu pleca fruntea în faţa nervozităţii unor decidenţi speriaţi de rostirea adevărurilor dureroase. Drept urmare, cel care conduce şi azi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării ştia (la nivel de detaliu!) cum funcţionează noile transportoare blindate, de provenienţă străină, de ce tip de muniţie au nevoie, la ce misiuni pot fi întrebuinţate, care sunt termenele dezirabile pentru aprovizionările logistice utile batalioanelor dislocate în deşerturile afgan şi irakian.
Mai mult, preşedintele României promisese că va poposi, probabil în noiembrie 2008, în campusurile unde se află şi azi încartiruite subunităţile româneşti din Irak şi Afganistan. "Furtunile" succesive din "deşertul de acasă" l-au împiedicat, din păcate, să îşi materializeze intenţia.
Campania pentru alegerile prezidenţiale se apropie. Există candidaţi ştiuţi sau presupuşi, dar nici unul dintre ei nu a făcut vreo referire, cât de mică, la intenţiile sale privind o soartă mai bună pentru profesioniştii din Armata României. Probabil că în stafurile de campanie nu a fost cooptat nici un fost general în rezervă, cu experienţă la eşaloanele de bază din armată şi cu contacte utile la nivelul Cartierului General al NATO, din Bruxelles. Sau, dacă o nominalizare a fost făcută, nu s-a întâmplat încă nimic pe planul comunicării către opinia publică.
Câte armate avem azi? Ne place sau nu, răspunsul franc este două! Prima este cea formată din subunităţile dislocate în teatrele de operaţii din spaţiul ex-iugoslav, din "nuca tare pentru NATO" - respectiv Afganistan şi din arealul relativ pacificat -, adică Irak.
A doua, evident cea