Unii au puterea, iar grija lor e ca, prin prevederile statutului, nimeni să nu îi deranjeze, să nu îi conteste sau, Doamne fereşte!, să le ia locul.
Probabil că această perioadă de măreţe lupte politice va rămâne în amintire - nu prin criza sau oboseala societăţii româneşti după doi ani de campanii, de cafteli politicianist-populiste, ci pentru interesul arătat de tenorii partidelor pentru chestiunile greţoase, prea abstracte, fără vino-ncoa, definite printr-un cuvânt urât, pardon, „statut".
Nimeni nu le citeşte. Par un fel de literatură nefrecventabilă, prolixă, peste care doar juriştii şi notarii, dacă îşi aruncă privirile lor experte, par să înţeleagă ceva. Pentru ceilalţi, profani, neiniţiaţi în secretele zeilor şi ale restaurantelor de taină unde se strânge caracuda să conspire pentru congrese, e ceva indigest, ocolit cu resentiment şi teamă. Brusc, în această iarnă, din nimic, disputele politice s-au mutat şi la PSD, şi la PDL, şi la PNL, pe acest teren alunecos, urât mirositor, pe care aceiaşi vor să îl facă total inintelibigil, luându-ne drept proşti. Om fi, nu zic nu!
Sunt nişte subtilităţi savante, nişte întorsături de frază în aceste statute care îmi scapă. Şefilor din cele trei mari partide care fac şi desfac li s-a părut mai interesant să emasculeze conflictul pentru putere din interior, să îl depersonalizeze, trimiţând actorii nervoşi, belicoşi, fioroşi în aşa-zise comisii de statut. Decât să îşi piardă vremea la televizor mârâind, contrazicând şefii, atacând „conducerea legitimă", mai bine să îşi piardă vremea redactând amendamente indigeste, modificând o literă, rescriind un paragraf.
De fapt, nişte şmecheri s-au gândit că dă rău să se certe în public. Frumos din partea lor că ne scutesc de mahalaua politică cotidiană. Dar mai ales liderii istorici ai partidelor noastre fruntaşe au dorit să îşi aranjeze afacerile pe coridoare, î
