S-a spus cam totul de-spre Ponta: interpusul lui Adrian Năstase, copia sa fidelă întru aroganţă, recrutul gărzii vechi, paradoxul de a fi primul procuror şef în partidul-corupţie şi marea calitate de a avea 38 de ani. Un detaliu esenţial ar merita, poate, mai bine subliniat. Trădarea l-a făcut şef de partid, nu voinţa de schimbare. Alegerea sa a rezultat dintr-o acţiune ilicită, nu dintr-o lungă obsesie reformistă. Mulţi dintre cei care l-au votat, schimbând tabăra în ultima secundă, au văzut în Ponta o nouă oportunitate, nu o necesitate. Şi atunci: cum ar putea ridica noul preşedinte PSD ceva sănătos pe o temelie putredă?
Altminteri, istoria PSD s-a scris printr-un lung şir de trădări. Actele de infidelitate politică de la Congresul din 20 februarie n-au mai intrigat pe nimeni.
Dintre cei 1.700 de delegaţi, câteva sute au fost atent selectaţi pentru a vota cu Geoană şi l-au ales pe Ponta. Culmea adulterului am întâlnit-o la un lider de filială, susţinător în gura mare al fostului lider PSD. Candida în echipa lui Geoană şi profeţea că partidul se va rupe dacă iese Ponta. Spre dimineaţă, mi-a mărturisit râzând satisfăcut că a votat cu Ponta, că doar nu era să trădeze o veche şi trainică relaţie cu Miron Mitrea. Ca el or fi fost destui. Pe faţă cu Geoană, în secret cu Ponta.
Pe la trei dimineaţa, când Victor Ponta prelua ştafeta de la Mircea Geoană, primarul Piteştiului, Tudor Pendiuc, avea o mică nedumerire: Băi, care aţi fost Iuda pe aici? Cum ar veni, trădare să fie, dar s-o ştim şi noi! Am văzut în sală o mulţime de feţe consternate că a ieşit altfel, deşi totul fusese aranjat într-un fel.
În PSD, istoria trădărilor începe înainte de ’89. Ion Iliescu îşi manifesta revolta prin anii ‘90 că regimul Ceauşescu a întinat idealurile comunismului, altfel spus, că a trădat. El însuşi a fondat FSN-ul pe o tumbă istorică spectaculoasă, pe un grandios ac