Nocturnă în Chile

de Roberto Bolano, Editura Curtea Veche, 2008

Am mai scris în acest colţ de pagină despre două cărţi ale prozatorului chilian Roberto Bolano şi mărturisesc că, deşi nu mă dau în vânt după modele zilei care suie autori în topuri internaţionale repede uitate a doua zi, împărtăşesc entuziasmul lucid al celei ce a fost marea scriitoare Susan Sontag în ceea ce priveşte literatura acestuia: „Cel mai influent şi admirat romancier al generaţiei sale din întreaga lume hispanică“.

Mă bucur că Editura Curtea Veche a introdus în spaţiul cultural românesc cărţile acestui autor extraordinar („O stea îndepărtată“ şi „Târfe asasine“, până acum), un poet care a trecut la proză, însă nu a părăsit niciodată poezia. Fraza sa himeristă (cu expresia poetului Vasile Baghiu) este caldă şi învăluitoare ca un vis straniu care se continuă în alt vis, într-o înlănţuire de imagini care se amestecă într-o mirobolantă desfăşurare de sensuri iniţiatice, dar nu obscure. Atunci când te trezeşti, odată cu povestitorul care te-a plimbat prin oglinzile lumii sale crepusculare, te încearcă un adevărat sentiment de regret: după lumea în care ai păşit şi după o stare pe care aş numi-o pur şi simplu „bolaniană“. Aşa ceva este, mai mereu, amprenta sigură a unui autor mare.

Sebastian Uruttia Lacroix, preot catolic şi aspirant la gloria literară, sub „nom de plume“ (pseudonimul) H. Ibacache rememorează o viaţă trăită întru Domnul, dar sub semnul marii vanităţi care poate fi literatura. O naraţiune la persoana I, cu o frază demnă de Proust, în care tânărul servant al Bisericii şi al Literaturii este şi Martorul unei degradări a vieţii chiliene în perioada regimului Allende (temă aproape recurentă la Bolano), dar şi al Juntei militare conduse de Augusto Pinochet, care l-a doborât de la putere pe fostul lider socialist.

O lume într-adevăr degradată, în care puterea