Prin 1983, vara, am dat, la un chioşc de ziare din Craiova, de o carte de peste 600 de pagini în care erau prezentate profilurile tuturor laureaţilor din 1901 până în 1982. Cartea, al cărei redactor era Laurenţiu Ulici, fusese tipărită, în seria „Umanism şi Pace”, ca almanah al revistei „Contemporanul”.
Am răsfoit-o şi mă interesa în grad înalt, deoarece unii dintre autorii prezenţi acolo îmi erau total necunoscuţi, iar alţii erau traduşi cu lucruri noi în România. Nu mi-am procurat-o însă: costa ceva, nu aveam suma necesară, astfel că am răsfoit-o promiţându-mi să revin când găsesc banii. Nu s-a întâmplat asta, toamna am plecat în armată (amânasem destul, vreo doi ani), iar când am revenit, în februarie 1985, evident că nu se mai găsea. Dar nu despre armata mea vreau să vorbesc aici (deşi mediul în care am executat-o m-a făcut să înţeleg mai bine cărţile lui Soljeniţîn, n-o să vă vină să credeţi). Ceea ce m-a frapat la o primă ochire au fost paginile dedicate laureatului Nobel pe anul 1970. „Dedicate”, e un fel de a spune – ele nu existau. Exista doar o pagină cu numele lui Soljeniţîn, data naşterii, câteva titluri de cărţi şi… atât. Nici fotografie nu avea, în locul acesteia tronau nişte reproduceri după…. Rembrandt, între care „Peisaj marin cu pescar şi undiţă”. Ce avea undiţa cu prefectura? În treacăt fie spus, Bertrand Russell, laureat al Nobelului pentru literatură pe anul 1950, avea parte de acelaşi „tratament”, iar în locul fotografiei a fost reprodusă tot o pictură a lui Rembrandt: „Vânzătoarea de clătite”. Se ştie cât de mult îi plăceau clătitele celui de-al treilea Lord Russell. Iar Rembrandt era pictorul preferat al românilor.
Ironic, cât de poate în variantă românească, antologatorul anunţa într-o scurtă notă, că lucrarea este singulară „după câte ştim, chiar pe plan mondial”. Protocronismul dădea la români fructe şi flori când nu te (mai)