Scrisul lui Călin-Andrei Mihăilescu e concentrat şi divergent în egală măsură: calambururile, deraierile lexicale, cuvintelevaliză şi aluziile intertextuale încorporează, fiecare, altă poveste: fraza explodează, deviază, se despică succesiv.

Discursul nu e, totuşi, destructurat, ci îşi urmează o linie argumentativă subterană. E o argumentare convingătoare: bazată pe paradox, respingând cu îndârjire clişeul, sporind tensiunea între focalizarea pe cuvânt şi desfăşurarea frazei. Jocul de cuvinte multiplicat la nesfârşit pare să se autonomizeze, dar sensul dinamitat se reconstruieşte, într-un text care respinge o lectură grăbită şi acceptă doar relectura. Noul volum al autorului, de-abia apărut (Happy New Fear!, 2011), adună articole (publicate în presa culturală în ultimii ani) în care tema limbii e nu doar ilustrată de performanţa neologică şi de hibridizarea registrelor, ci chiar pusă în discuţie, în termeni expliciţi: mai ales în ipostaza trăncănelii generale şi agresive (maxima oralia, „forţa peşterigenă a românei generice de azi”) şi în cea a ronglezei („Ce, e o limbă caraghioasă? Dar ce, viaţa cum e? Cum s-o iei în serios când nimeni nu iese viu din ea?”, p. 85). Textele evocă hibridul din ţară (numit rongleză, nu romgleză, probabil pentru a permite transpunerea Wronglish), dar şi limbajul mixt al româno-canadienilor. În chestiunile limbii, ca în toate cele, autorul vede întotdeauna şi cealaltă parte: calamburul e un contraargument concesiv.

În spectacolul lingvistic al acestui volum, un rol important îl au jocurile de cuvinte, care ar merita să fie adunate într-un dicţionar ad-hoc; unele sunt efemere, altele e foarte probabil să se impună, cel puţin în discursul ludic-cultural al vremii noastre. Până la dicţionar, putem produce măcar un început de listă. Aceasta ar trebui să cuprindă, mai întâi, cuvintele-valiză (şi alte expresii contaminate şi c