Vaya con Dios şi-a luat rămas-bun de la publicul românesc la Cluj şi la Bucureşti. O admirasem pe interpreta Dani Klein în adolescenţă. Credeam că o uitasem. Nu a fost aşa...Ascultând-o, m-a răscolit fiecare vers pe care îl cântasem, cu tot teribilismul, în urmă cu 20 de ani.
Acum am înţeles cu totul altfel ceea ce cânta...Cu ironie, cu detaşare, Dani ne-a adus aminte încă o dată "ce înseamnă să fii femeie", cum ar spune Alex Ştefănescu, "What's a Woman": un mănunchi de contradicţii, care-şi exprimă sarcastic, sensibil, durerea de a fi înşelată, minţită sau trădată. Şi mai ales cu o voce de o amplitudine superbă, în versuri simple, din care emoţia şi suferinţa răzbat dincolo de glacialitatea casantă a vorbelor sfredelitoare ca nişte cuţite de gheaţă.
A cântat celebrul "Puerto Rico", stând aşezată pe scaun, pentru că nu-i, aşa, "a făcut 60 de ani pe 1 ianuarie", a glumit ea, spunându-şi vârsta fără probleme. Şi o întreagă Sală a Palatului a vibrat, aplaudând timbrul extraordinar al acestei interprete. Şi-a pus în valoare fiecare membru al trupei, muzicieni cu adevărat virtuoşi: William Lecomte (pian), Sal La Rocca (bass), Hans van Oosterhout (tobe), Red Gjeci (vioara), Maria Lekranty (backing vocal), Thiery van Durme (chitara) şi Tim Dejonghe (trompetă). Fiecare în parte a oferit, alături de ea, recitaluri instrumentale şi vocale cu totul aparte, pe ritmuri de rock, de jazz sau de flamenco.
Alături de contrabasistul Dirk Schoufs şi de chitaristul Willy Lambregt, Dani Klein a înfiinţat trupa în 1986, mizând pe jazz, şansonete şi muzică gipsy, genuri deloc agreate în acea vreme la Bruxelles. Muzica lor a fost o gură de oxigen în anii '90 pentru că avea, aşa cum s-a mai scris, “culoare, soul şi pasiune”.
De când am fost la concert le fredonez hiturile, "Don’t Break My Heart" (în care Dani Klein spune că a fost curajoasă, dar recunoaşte că u
