Reprezentanţii în Parlament ai minorităţilor alcătuiesc un eşalon ciudat. Rezultat al unei politici ultraprevenitoare, alocarea unui număr atât de mare de locuri pentru grupări etnice cel mai adesea nesemnificative a apărut de la bun început ca un soi de exces, necesar însă în contrapunerea unei forţe aproximativ echivalente minorităţii majoritare a maghiarilor, grupată într-o formulă de asociaţie culturală.
Plecându-se aşa la drum, tot aşa s-a mers şi mai departe, modificările pe care le-ar fi dorit, eventual, una dintre părţi, fiind blocate, din raţiuni populiste şi de influenţă, de celealtă parte. În tot acest timp, felurite persoane care, de cele mai multe ori, aveau legături vagi cu minoritatea pe care o reprezentau, au prosperat şi au cules privilegii de pe urma disponibilităţii lor de a susţine poziţii faţă de care nu aveau niciun fel de restricţii ideologice.
Prima formă de manifestare a reprezentanţilor minorităţilor ca un bloc unit a fost aceea adoptată cu prilejul demiterii, în urma unei moţiuni, a guvernului Boc. Ulterior, minoritarii au acţionat unitar şi în demersul pentru o coaliţie de guvernare sub comanda lui Johannis. După care, brusc, au trecut de partea PDL-ului şi a lui Traian Băsescu. Tot în bloc. Care este misterul acestei mutări-surpriză? Dacă motivaţiile grupului „Independenţilor” lui Oprea erau clare, mai puţin limpezi au fost acelea ale minorităţilor, în condiţiile în care au declarat, fermi, că nu cer nimic în schimb, nici ministere, nici alte poziţii oficiale.
Ceva, însă, tot au cerut. În spatele uşilor închise s-a negociat o clauză vitală: aceea a păstrării numărului de mandate în condiţiile reducerii numărului de parlamentari, la 300, cum s-a cerut la Referendum. Preşedintele le-a promis acest lucru şi a obţinut automat 18 voturi pentru viitorul guvern Boc. Se va naşte, însă, o problemă: 18 din 475