Duhul fără Lampă

Cu muuult înainte de inventarea Facebook-ului, Duhul fără Lampă se pitise în biblioteca Universităţii din Cordoba. Pe ultimul raft, între filele cărţii lui Ibn Arabi, strania "Risalat al-Anwar", din care uneori citea. Însă îi plăcea mai ales să privească oamenii, încerca să desluşească şoaptele lor, atunci când îşi vorbeau; îi urmărea răsfoind, notând, reflectând.

A fost martorul primei întâlniri dintre Jibril Al-Wajid şi Maria de Luna. Pe el îl ştia şi nu-l mai băga în seamă - un şoarece de bibliotecă obişnuit. E drept că odată îi atrăsese atenţia - când îşi pregătea doctoratul în fiqh (jurisprudenţă islamică) şi ceruse, nu se ştie de ce, chiar "Risalat al-Anwar". Reuşise atunci să-l privească în ochi pe viitorul Faqih, prin reflexia ochelarilor. Să-l privească în ochii lui uşor înceţoşaţi, de cititor profesionist. Părea destul de tânăr, avea fizionomia inexpresivă a introvertiţilor. Dar Maria de Luna i-a atras violent atenţia. Nu fiindcă n-o mai văzuse niciodată pe-acolo (niciodată, în ultimele sute de ani, de când se strecurase în tomul lui Ibn Arabi), ci fiindcă strălucirea ei stridentă nu se potrivea în montura mată a locului. Nu chipul, pe care nici nu i-l vazuse bine, ci trupul ei răspândea un fel de nelinişte, un frison, o promisiune şi un avertisment. O privea cu ochiul expertului, fiindcă odată, demult, Duhul fără Lampă trăise pe Hoveniersstraat, în Anvers. (Se aciuise în prăvălia unui evaluator de diamante. Prima vorbă pe care a învăţat-o acolo n-a fost carat, taietură, culoare, ci "mazal". Cu "Mazal!" se pecetluiau toate afacerile, încât, de atunci, cuvântul "noroc" i se părea că sună ireversibil numai în ebraică).

... Îi cântărea caratele, transparenţa subtilă a pielii, îi evalua fascinat tăietura - strălucirea care refracta şi reflecta lumina nisipie a rafturilor ticsite. Era foarte atent la felul în care se mişca, l