Nici până astăzi Iaşul nu şi-a definit o viziune proprie referitoare la modalităţile practice detaliate de armonizare a tradiţiei cu inovaţiile necesare.

Un om îşi poate pierde braţul trăind restul vieţii cu amintirea lui, cu senzaţia reală uneori, visată deseori, că îl mai foloseşte. Un fenomen oarecum similar se petrece cu oraşul. Oricât de mult l-am mutila, demola, transforma, rămân întotdeauna urme, semne, amintiri ca într-un palimpsest. Persoana fiecăruia dintre noi se identifică în ascunzişurile sufletului cu elementele semnificative ale spaţiului urban. Distrugerea unei părţi de oraş se răsfrânge ca pierdere sau transformare de identitate proprie. Prin urmare respectul istoriei, tradiţiei, continuităţii urbane în procesul dezvoltării înseamnă dragoste de oameni, grijă pentru sănătatea lor mentală, pentru coeziunea lor comunitară. E motivaţia suficientă şi necesară în ţările cu civilizaţie urbană evaluată pentru păstrarea, restaurarea memoriei oraşului prin componentele cu rol afectiv semnificativ. Între componente nu aflăm numai clădirile şi spaţiile configurate de ele monumente sau alte amenajări specifice. Un arbore în oraş e parte a memoriei lui. E diferit de arborele pădurii. E la fel de diferit ca un cetăţean din Paris în raport cu un membru a nu ştiu cărui trib din jungla Amazonului. Dacă în pădure dispariţia unuia sau mai multor arbori e nesemnificativă, în spaţiul urban arborele e cultură, e sacru. Ne aminteşte între ziduri, de paradisul pierdut. Ne identificăm cu el, ne ajutăm unul pe altul să facem viaţa respirabilă într-un mediu artificial. Pentru curajul lor de a trăi alături de noi timp îndelungat, îi ocrotim, le acordăm merite speciale, îi declarăm monumente ale naturii.

Câtă grijă avem pentru teiul lui Eminescu din Copou! Îi punem bătrânului proptele, îl hrănim, îl curăţăm... Nu e doar un exemplar venerabil din specia lui, cum au