Alexandru Dobrescu Intai ne-am despartit de cei vii, pe motiv ca au "colaborat" cu regimul comunist. I-am forfecat, cum ne-am priceput mai bine, pe D.R. Popescu, Adrian Paunescu, Augustin Buzura, Marin Sorescu, George Balaita, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru si, indignati pana si de faptul ca isi permiteau sa mai existe, i-am pus la stalpul infamiei, verificandu-ne asupra-le indemanarea de a-i lovi cu pietrele iesite de sub becisnicele noastre condeie. Ni s-a parut ca suntem in drept sa procedam astfel si nu am ezitat a ne mandri cu multimea loviturilor ce nu-si gresisera tinta. A fost, ce mai, o veritabila competitie nationala a lapidatorilor de ocazie, animati de secreta convingere ca, la capatul intrecerii, vor ocupa drept rasplata locurile lapidatilor.

Dar nu ne-a fost destul. Ne-am delimitat si de mortii care avusesera neprevederea de a mai scrie si dupa 1945. Am scotocit gazetele epocii si arhivele, exultand ori de cate ori descopeream vreun text ce putea fi interpretat ca o proba de "colaborationism". Ca niste vajnici cavaleri ai dreptatii, cum ne inchipuiam, nici ca ne-a stanjenit vreo clipa inaltimea lor artistica, la rigoare substituibila, nu-i asa ?, prin talentul cu care ne credeam daruiti cu asupra de masura. I-am pus deci la zid pe Arghezi, pe Calinescu, pe Sadoveanu si pe multI altii, infierandu-le grelele pacate cu o aplicatie prin nimic diferita de a "justitiarilor" din anii '50. In oarba noastra exigenta morala, n-aveam cum baga de seama ca repetam pana la detaliu experienta "justitiarilor" de altadata, ai caror copii spirituali eram fara sa stim. Asa ca, neputandu-i condamna la moarte civila pe ilustrii disparuti, i-am eliminat din programele scolare si din manuale, rasfat de care au avut parte, se intelege, si "colaborationistii" inca vii.

Rezultatele acestei vanatori de vrajitoare, devenite un soi de obicei al culturii