(Apărut în Dilema, nr. 94/2005)
Tatuaje
În 1973 etnologul Petru Caraman a finalizat un studiu privind Tatuajul la români (Studii de folclor, II, Editura Minerva, 1988). Caraman porneşte cercetarea din secolul al V-lea î.e.n., de la cele mai vechi atestări de tatuare la traco-geţi (Herodot, Cicero, Strabon etc.). În partea a doua a studiului, etnologul analizează practica românilor de a se tatua în Evul Mediu, aşa cum a supravieţuit prin ecouri în diverse manifestări folclorice. Concluzia lui Caraman este că în cultura română premodernă s-a perpetuat o arhaică tradiţie autohtonă a tatuajului ritual şi simbolic. O altă lucrare importantă în domeniu este cea a medicului legist Nicolae Minovici, Tatuajurile în România (1898). În teza sa de licenţă, Minovici analizează tipurile de tatuaje înregistrate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pe corpurile unor marginali şi excluşi (delincvenţi, prostituate, vagabonzi etc.). De data aceasta este vorba de o modă importată, adusă de vaporeni, cu multe subiecte erotice sau obscene.
Proteze
O istorie a protezelor la români ar trebui să se refere şi la Letopiseţul lui Neculce. "Grecul ţărigrădean" - Dumitraşcu Vodă - era "bătrîn şi curvar". Pe la 1685, cu toate că "dinţi în gură n-avea", el se afişa în public cu o ţiitoare "tînără şi frumoasă şi plină de suleiman", şi "o purta în vedeală între toată boierimea, de-o ţinea în braţi, de-o săruta". Vrînd să-l prezinte decrepit, Neculce îi descrie proteza dentară: "Dimineaţa şdinţiiţ îi înclia, de-i punea în gură, iar sara îi desclia cu încrop şi-i punea pe masă". Un domnitor cu astfel de carenţe fizice şi morale nu putea decît să ducă ţara de rîpă: "Oh! oh! oh! - se vaită cronicarul -, săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpîni c-aceştia ai avut!".
Tot Neculce descrie "noul nas" al Spătarului Milescu, după ce în 1667 Ştefăniţă Vodă i-l tăiase "