Între 2 şi 5 octombrie, scriitorul Mihail Şişkin a venit la Bucureşti, la invitaţia Curtea Veche Publishing, pentru a-şi lansa în România cel de-al doilea roman – după „Scrisorar” –, „Părul Venerei” (în traducerea Antoanetei Olteanu). Critica l-a asemuit cu Tolstoi şi James Joyce şi îl consideră un continuator al marii literaturi ruse, dar Şişkin este greu de definit.

Pentru occidentali, este foarte „rus“; pentru ruşi, este un scriitor atipic. Cîştigător al celor trei mari premii literare ruseşti şi a numeroase premii internaţionale, Şişkin trăieşte din 1995 în Elveţia, iar în ultimii ani îşi împarte timpul între Zürich, Berlin şi Moscova.

Jocul cu cuvintele moarte

Pentru o zi de sîmbătă, la 9,30 e foarte devreme. Mihail Şişkin este deja la lucru (aşa şi scrie, dimineaţa, cînd resuscitează „cuvintele moarte“), a dat un interviu şi se pregăteşte pentru al doilea. Mai are puţină cafea în ceaşcă şi un strop de curiozitate faţă de interlocutor; altfel, e obosit după trei zile de maraton publicitar.

Ca orice poveste, romanele lui Şişkin se nasc – cu greu, în patru-cinci ani – din alte poveşti. ÎnPărul Venerei se împletesc mai multe surse de inspiraţie. Una vine din realitatea imediată, deprimantă – munca de translator pentru Biroul de Imigrări din Zürich – care trebuie exorcizată cumva („Cînd am venit în Elveţia, mă gîndeam oare despre ce voi scrie în această ţară plictisitoare?“). Alta este o definiţie a tandreţii pe care a povestit-o la întîlnirile cu publicul şi presa de la Librăria Cărtureşti şi Galeriile Artmark.

„Acum mulţi ani, cînd mama murea de cancer, mi-a dat să citesc jurnalul ei de pe vremea cînd era adolescentă, anii ’40-’50, unii dintre cei mai întunecaţi din istoria Rusiei. În jurnal nu era nimic din toate ororile acelea, era o fetiţă fericită, care îşi asculta inima şi se întreba dacă a venit sau nu marea iubire. M-am întreb