Sindromul antifosfolipidic este un sindrom clinic şi biologic destul de puţin cunoscut şi din aceste motive subdiagnosticat de cele cele mai multe ori de medicul practician. Pe plan internaţional s-au depus eforturi pentru a îmbunătăţi diagnosticul şi tratamentul, deşi rămân o serie de probleme nerezolvate, pe de o parte, ca urmare a lipsei unor studii epidemiologice prospective, iar pe de altă parte, ca urmare a lipsei standardizării testelor de diagnostic. (...)
Pentru prima dată, anticorpii antifosfolipidici au fost detectaţi în 1906 la pacienţii cu lues. În 1950, Conley a descris prezenţa acestor anticorpi la pacienţii cu LES. La scurt timp după aceasta, s-a descoperit faptul că pacienţii cu LES prezintă testul VDRL fals pozitiv. În 1964, Bowie a fost cel care a descris pentru prima dată apariţia complicaţiilor trombotice la pacienţii cu LES. Iniţial s-a numit sindromul Hughes, apoi sindrom antifosfolipidic. În 1983, Graham Hughes descrie pentru prima dată sindromul antifosfolipidic la bolnavii cu LES, sindrom caracterizat prin tromboze multiple, avorturi spontane repetate, tulburări neurologice, livedo reticularis, trombocitopenie şi prezenţa anticorpilor antifosfolipidici. În 1989 apare pentru prima dată conceptul de sindrom antifosfolipidic primar. În 1990 s-a descoperit faptul că anticorpii antifosfolipidici au nevoie de un cofactor, o proteină, beta 2 Publicitate glicoproteina 1 (β2 GP1), pentru a se lega de fosfolipidele membranare. În 2006, la Sapporo (Japonia), au fost revizuite criteriile de diagnostic pentru sindromul antifosfolipidic. Sindromul antifosfolipidic poate fi întâlnit la copil, ca o afecţiune autoimună sistemică ale cărei caracteristici sunt trombozele arteriale şi venoase. Spre deosebire de adulţi, anticorpii antifosfolipidici netrombogenici sunt întâlniţi mai frecvent de obicei după infecţiile copilăriei. E
