În peregrinările prin alte ţări, am întâlnit şi am avut ocazia să vorbesc cu mai mulţi foşti colegi, foşti rezidenţi, foşti pacienţi, cu toţii plecaţi pe alte meleaguri. După bucuria revederii, am avut ocazia să constat un lucru care m-a pus pe gânduri: cei mai mulţi vorbeau despre ţară, despre locurile în care au lucrat, cu detaşare, chiar cu reproş şi cu nuanţe ironice. Întrebaţi dacă vor mai vizita ţara, răspundeau, cu o aroganţă nedisimulată, că preferă să-şi facă vacanţa în Austria şi că nu ajung să mai vadă locurile natale. În spatele acestor vorbe însă, am putut identifica reproşuri ascunse, care demonstrau că ne cam pierdem vremea, noi, cei care am rămas. Toate, exprimate cu o oarecare desconsiderare în glas. De câte ori îi aud, mă întreb: oare eu sau cei care am rămas în ţară cu ce am greşit? Sigur că, aşa cum spunea un coleg de vârsta mea, plecat în Franţa ca medic de policlinică într-un mic orăşel, salariul pe care-l lua, de şase mii de euro, cu tot felul de facilităţi oferite de autorităţi – de la scutiri de taxe pe şase luni, până la oferirea unei locuinţe de serviciu –, poate fi o ofertă extrem de atractivă care să te facă să uiţi de unde ai plecat. Sigur că un confort financiar, cu o presiune mai mică la momentul consultaţiei, unde totul este bine programat – pacienţii nevenind la cozi interminabile, cu presiuni şi vociferări în faţa cabinetului – par lucruri civilizate şi la fel de interesante pentru orice medic. Dacă mă mai gândesc şi la categoriile de bolnavi care-i vizitează în străinătate, unde procentele celor needucaţi, celor cu o igienă corporală deficitară sau celor care nu ştiu să respecte un halat alb este mult mai mic, probabil că mulţi ar fi înclinaţi să părăsească această ţară. La aceasta se adaugă şi ultimele evenimente din ţară. Negocieri infinite pentru un 6% decent, marşul tăcerii, interpretările care se dau în presă, lega