Cum se ştie, semnul caracteristic Veneţiei este apa. Cine are rău de mare să plece-n Sahara. Feribotul, taxiul... acvatic şi gondola, şalupa ori vaporul sunt mijloacele de transport ale locului. Maşini vezi doar în mica autogară ori pe plaja Lido, dar sunt cele care leagă oraşul de restul Italiei. Transportul pe apă e destul de scump: turistul neatent poate lăsa până la 80 de euro pe bilete într-o singură zi!
E scump, dar e baza transportului veneţian. Pe apă curg toate cele - mărfuri, oameni... am observat şi un coşciug pe apă şi un hemiplegic în cărucior şi, evident, zecile de mii de turişti. Am văzut nenumărate poduri - oraşul e plin de poduri! - seara, cu tineri care se drogau şi vorbeau tare, bând câte ceva. Într-o zi, căutând ceva, am urcat degeaba treptele a cel puţin 30 de poduri!
Seara mai ales, simţi cu neplăcere damfuri de apă stătută şi pâclită...
Gondolele, ca să fiu sincer, nu mi s-a părut că-s prea solicitate: bănuiesc că erau cele mai scumpe! Şi, hai să zic, în şase ieşi mai ieftin, da-n doi... Locul este împânzit de gondolieri uşor de recunoscut (tricou de marinar, canotieră şi pantaloni închişi la culoare), care când sunt în criză de clienţi strigă spre turişti, îmbiindu-i fără mult succes. Şi gondolele, negre, lucioase, cu adaosuri de plastic aurit, ţin tot de kitsch.
Am căutat, obişnuit cu Parisul, negrii care vând te miri ce: i-am găsit şi-aici, dar mult mai puţini. Ofereau genţi & sacoşe de damă, destul de neatrăgătoare. Erau şi indieni care vindeau măşti, evantaie, magneţi de frigider şi alte multe suveniruri. E ciudat cum produse tipic veneţiene sunt comercializate de cetăţeni cam (prea) închişi la culoare...
Am şi răcit, că mergând pe vapor ziua-ntreagă, apa trage. În apă, mulţi stâlpi de lemn, deprimanţi, mâncaţi la bază de omniprezentul lichid, pe care se aşază pescăruşi imprudenţi. La