Una e pe cale de dispariţie, alta apare şi se dezvoltă. Pe plaiul mioritic, despre hărţuire sexuală nu se mai vorbeşte. Sunt destui bărbaţi care o socotesc un fel de pierdere de timp. A dispărut procedeul considerat mai puţin civilizat, conform căruia veneai, prin comportamentul tău, cu o propunere cam indecentă în domeniul respectiv. Pentru asta îţi trebuie o anumită stare sufletească, dorinţa de hârjoneală, chiar o bunăstare a societăţii, pe care nu le mai găseşti în România. S-au produs mutaţii dramatice. Lumea e tot mai grăbită, mai tracasată, mai stresată în alergatul ei după locuri de muncă, pe care, dacă guvernul vrea să le creeze, se supără unii, dacă nu – se supără alţii (v. Cazul Roşia Montană). Astfel, în mod paradoxal, guvernul ar putea să cadă în ambele situaţii, iar în relaţia dintre un bărbat şi o femeie intervin situaţii cu totul inedite. ”Da, sau nu?” – se răsteşte bărbatul, că ”uite, trebuie să merg din nou la demonstraţie”. În aceste condiţii, dorinţele pot îngheţa pe loc, iar nostalgia după o porţie de hărţuire sexuală civilizată începe să semene cu cea după ”epoca de aur”, tot mai prezentă în zilele noastre. Într-o lume în care violul se produce aproape în văzul trecătorilor inerţi, într-o societate scăpată de sub control, probabil se va ajunge până acolo, încâtpartenera ar putea să zică: ”Nu ai vrea să mă mai hărţuieşti un pic?” Dacă în societatea civilă, hărţuirea sexuală a cam dispărut, pe scena politică aceasta a devenit tot mai frecventă, dar cu alt conţinut, conform adevărului ”nimic nu se pierde, ci totul se transformă”. Aşa se explică faptul că o nouă sintagmă şi-a făcut apariţia în vocabularul limbii române: hărţuirea politică. Plăcerea politicianului român de a i-o ”trage” adversarului său a căpătat, în timp, dimensiuni paroxistice. Adversarul politic trebuie hărţuit în permanenţă, trebuie ”făcut” cu orice preţ. Întâi de toate, îi umbl