Bogdan Ghiu este poet şi teoretician cultural (literatură, filosofie, media, urbanologie, artă), jurnalist şi traducător (Bataille, Foucault, Derrida, Deleuze, Bourdieu, Baudrillard, Guattari, Bergson, Ricoeur, Veyne, Rorty, Baudelaire, Artaud, Breton, Duras, Calaferte etc. ), fost membru al Cenaclului de Luni şi elev al lui Jacques Derrida. Cea mai recentă carte de poezie e (Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte (2006), iar cele mai recente cărţi de eseuri sunt Contracriza, Dadasein şi Inconstrucţia. Pentru o arhitectură etică (2011). Este membru în redacţia revistei Idea artă+societate şi colaborator permanent al revistei Arhitext Design.
- Dragă Bogdan Ghiu, interviul pe care îl vom face de astă dată pleacă de la ultima ta traducere din limba franceză – romanul Nadja de André Breton, carte apărută în 1928 şi, iată, abia acum tălmăcită în româneşte. Cărui motiv crezi că i se datorează acest decalaj? Nu eram noi interesaţi de suprarealism? Pentru că era un text dificil? Pentru apropierea autorului de comunism? Sau n-a fost tradus în regimul trecut pentru că autorul era socotit troţkist?
- Dragă Stelian, aceasta e întrebarea, adică aceasta e uimirea care pare a bântui pe toată lumea: de ce Nadja, şi implicit Breton (pentru că nu s-a tradus nimic altceva din „părintele suprarealismului”), abia acum? Cred că e foarte simplu: dintr-un sentiment de falsă familiaritate care şi-a trăit traiul, pentru că Nadja şi Breton au fost citiţi la vremea lor în original, dat fiind că la avangardele istorice, în special la dadaism şi la suprarealism, au participat, şi încă din plin, şi români. Poate că abia acum, când avangardele încep să devină centenare (Nadja mai are, e încă tânără), să se clasicizeze, când generaţiile s-au schimbat, se simte nevoia traducerii lor – şi nu doar în sens lingvistic, ci de transpunere exegetic-istorică, de epocă –, adic
