Există în spectacolul Ivanov, al lui Andrei Şerban, montat la Bulandra, Sala „Toma Caragiu“ de la Grădina Icoanei, o continuă glisare între extreme, aşa cum, fără teama de a pacătui prin exces, numai teatrul viu o poate face. După Unchiul Vania de la Cluj şi Pescăruşul de la Sibiu, această probă de foc repune în discuţie meditaţia despre arta spectacolului şi verticalitatea actului de creaţie. Întreprindere grea, dacă nu imposibilă tentaţiei iconoclaştilor de ocazie. Dacă luăm în seamă ceea ce la vremea lor au impus un Harag sau Pintilie, de pildă. Istoria teatrului se scrie nu prin ignoranţă, ci prin confruntarea cu nişte repere. Altfel, rămânem la întrebarea care va face carieră. Chiar, la poarta integrării europene: „cine mai merge la Moscova?“. „La Moscova! La Moscova!“, răsună şi azi disperata obsesie bovarică din Trei surori.

Cu Ivanov suntem în punctul unde integrala cehoviană îşi atinge, dintr-o perspectivă insolită, împlinirea. Ca dominantă este compoziţia în trompe loeil, încât e greu de precizat unde intervine percepţia dramaturgului expusă atent în caietul-program şi când aceea a regizorului, care „nu vrea să i se recunoască semnătura“. Un principiu de care nu se distanţează nici acum, în beneficiul spectacolului, chiar dacă suscită nedumeriri celor ce caută cu tot dinadinsul o formulă. De altfel, expunerea celei dintâi e dificil de separat de interpretarea ce i se acordă din perspectiva actualităţii. Soluţiile sunt percutante, chiar şi sau mai ales atunci când reproduc efecte împotriva curentului / spectaculosului până la punctul zero al expresivitaţii şi lasă retorica să-şi doarmă somnul care a consacrat-o. S-au remarcat prea puţin diferenţele de abordare în funcţie de un text sau altul. De la prima scenă, însuşi personajul din capul listei va da tonul acestei constante cehoviene. Personaj enigmatic, oricare ar fi unghiul din care este privit