A înlocui seducţia (permisă aproape oricând, în limitele deontologice şi în cadru informal, deşi ea se poate insinua decent şi subtil, insesizabil, în orice context) cu hărţuirea este semnul unei impotenţe psihice şi a unei mârşăvii sufleteşti pe care nimic nu le poate răscumpăra. La fel, a recurge la avantajul forţei fizice, în locul argumentelor te coboară, ca om, la un nivel de cavernă.

Săptămâna trecută, până şi un om rupt de realitate ca mine, care nu frecventează presa, cu atât mai puţin pe cea de scandal, care deschide televizorul cel mult zece minute pe zi, care nu e la curent cu muzica săltăreaţă, comercială şi disarmonică de azi, a aflat cine este… Alexandra Stan. Habar nu am ce şi cum cântă (prost, cum altfel?); Alexandra Stan este o tânără cu figură infantilă, abia ieşită din adolescenţă, cu faţa tumefiată şi un ochi mov. Un produs artificial al „showbiz”-ului autohton. Aşa cum trăim într-o lume de plastic, înconjurându-ne de obiecte lipsite de personalitate, de unică folosinţă, la fel ne-am obişnuit să consumăm şi filme, muzică, emisiuni, ba, rar de tot, chiar şi literatură de foarte slabă calitate, care nu doar că ne odihnesc mintea, dar ne-o şi amorţesc, blocându-ne într-o lene de gândire ce ne mută cu totul în exterior (temă grea, din care pricină o şi abandonez prompt). Ei bine, există o întreagă industrie a divertismentului de proastă calitate, care are, iată, şi victimele sale.

Problema nu este însă asta. Problema este că imaginea unei doamne desfigurate de un bărbat (sigur că nu-i pot spune „domn”) nu are cum să nu trezească în unii dintre noi spiritul cavaleresc. Simţi, altfel spus, nevoia să îi aplici dobitocului care a stâlcit-o în bătaie pe respectiva domnişoară/ doamnă un tratament cel puţin similar, de nu chiar exemplar. Doar că sunt foarte rare cazurile când chiar o poţi face. Trebuie să recunoaştem faptul că la noi (şi nu nu