Dacă exişti în spirit, şi citeşti din cer, poate vei citi aceste rânduri. Dacă nu, poate le vor citi copiii tăi.
Scriindu-ţi numele de două ori în titlu, am auzit în minte începutul unui poem al tău: "Amiral, Amiral"... L-ai scris, cred, când aveai tu 26 de ani, eu 25. Nu l-am recitit de atunci; cei ce-s curioşi îl vor depista într-unul dintre volumele tale de tinereţe. Amiralul metaforic erai tu. Scriai despre viaţa pe care încă nu o trăiseşi, ca despre un ocean ale cărui valuri ameţitoare vor asalta "norocosul tău bord". Vezi că ţin minte?
Deci, dacă mă auzi în această clipă, de la spirit la spirit - ţii minte acele "jam sessions" ale noastre (jazzmenii petreceau asemenea nopţi, cântând improvizat ore şi ore), când ne adunam în apartamentul lui Ilie Constantin, tu, Constanţa Buzea, Ilie, fireşte, şi eu, înainte să fi scris "Prins" şi "Dulce ca mierea e glonţul patriei". Uneori şi alţii. Ca să scriem poezii toată noaptea şi să ni le citim, când zorii erau pe drum către Bucureştiul nostru.
Adrian, scriu aceste rânduri pentru că eram amici frecvenţi atunci. Da, tu basarabeanul, eu bucureşteanul, amândoi juniori într-o înnoire literară în care străluceau Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Breban... Apoi viaţa ne-a despărţit. Am avut poziţii divergente chiar înainte să fug eu. Atât de divergente, încât când ne-am reîntâlnit prima oară, în '94 cred, la Alba-Iulia, cei din jur care ne cunoşteau au trăit o secundă de suspans.
Apoi, mi-ai întins mâna.
Apoi, ţi-am acceptat-o.
De ce îţi scriu? Dacă eşti în infinit, "norocosul tău bord" înfruntă alte valuri, ale infinitului. În aceste zile, când se adună flori în faţa casei tale în mormane, cum s-au adunat în Hollywood la moartea lui Michael Jackson, iată ce gândesc: tu ai trăit într-un fel care oferă o lecţie. E lecţia talentului în raport cu puterea - dar u