Filoanele literaturii noastre fantastice, mai bogate şi mai ramificate decât le credeau marii noştri critici interbelici, de la E. Lovinescu la G. Călinescu, au fost obturate după 1948, când s-a pornit tăvălugul dogmatic. Abaterile de la realism (citeşte: de la realismul socialist) erau socotite delicte ideologice şi atrăgeau asupra comiţătorilor sancţiuni.
Până să se ajungă aici, apăruse însă la Editura Fundaţiilor Regale, în 1946, volumul de povestiri fantastice Omul şi umbra al puţin cunoscutului, azi, Oscar Lemnaru. Este singura carte tipărită de acest prozator neproductiv, şlefuitor la nesfârşit al expresiei, autor şi al unui roman rămas neterminat (Adonis hâdul), al unei piese niciodată jucate, manifestat şi în eseistică. Era reputat în mediile literare mai ales pentru vorbele lui de spirit, neîntrecut compunător de calambururi la cafenea. După război s-a îndeletnicit cu traducerile, înzestrându-ne, printe altele, cu versiunile româneşti ale unor romane masive precum Germinal şi Jean-Christophe.
L-am cunoscut şi eu pe Oscar Lemnaru, în ultima lui perioadă, când putea fi întâlnit seara la restaurantul Casei Scriitorilor, pe vremea legendarei doamne Candrea, de obicei în compania lui N. Carandino şi Eugen Jebeleanu. Puţin la trup, cu părul de un alb absolut, părea cel mai bătrân dintre ei, deşi nu era. Când a murit, în 1968, abia împlinise 61 de ani.
Auzisem de cartea lui Omul şi umbra dar nu izbutisem să mi-o procur. Aş fi vrut s-o citesc îndemnat şi de faptul că, în climatul micii liberalizări de la mijlocul deceniului şapte, se experimenta febril tocmai în zona fantasticului redescoperit, a oniricului. N-am putut totuşi să citesc cartea decât în 1975, când apărea în ediţie postumă la "Dacia", în colecţia "Restituiri", sub îngrijirea şi cu prefaţa lui Mircea Braga. Între timp a devenit şi aceasta o piesă rară. *)
La apariţia pr
