Trebuie să recunosc că am venit recent la Bucureşti la un showcase organizat de Centrul Naţional al Dansului, intitulat Bucharest Dance Meetings 2013, atrasă mai ales de cele cîteva întîlniri de teatru promise în inima acestui festin coregrafic.
Frontierele dintre teatru şi dans contemporan au devenit însă din ce în ce mai fluide şi traversările se fac în cele două sensuri şi, după Mary Wigman, Pina Bausch, Josef Nadj, Maguy Marin şi mulţi alţii, vedem altfel un corp pe scenă. Ştim, aşadar, că dansul contemporan nu are nimic de-a face cu dansul lebedelor albe sau negre, pe poante şi în tutuuri vaporoase (informaţie care nu e cunoscută, de pildă, de Ministerul Culturii, pentru care Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti ar fi un subdomeniu al Teatrului de Operă şi Balet, alături de Operetă, de exemplu.) Amestecul acesta administrativ, de genuri, prefigurat într-o decizie în pregătire a Guvernului, ar fi comic dacă nu ar implica la bază o totală ignoranţă a noilor tendinţe din arta contemporană. Şi poate, mai grav, o tendinţă inconştientă, dar irepresibilă de a distruge ceva ce funcţionează, ca în dislocarea recentă a ICR-ului. Dar, cum ne avertiza Mihai Mihalcea, alias Farid Fairuz, în spectacolul său monolog Realia, Imperiul Otoman nu a dispărut cu totul... aici, la porţile Orientului, dacă ar fi să amintim iarăşi citatul matein al Crailor de altădată. E greu, însă, de la o vreme, să iei totul à la légère. În prima seară am călătorit între Bucureşti şi Beirut cu spectacolul lui Mihai Mihalcea, Realia, în noul sediu al CNDB-ul, obţinut după luni de peregrinări şi rezistenţă eroică în sediul de la subRahova. Fusesem deja aici, nu departe de RFG (vezi triunghiul Rahova, Ferentari, Giurgiului), în marginea Festivalului Naţional de Teatru de anul trecut şi descoperisem lumea aceasta dublă pe care Mihalcea/Fairuz o poartă în el – Realia, adică o lume unde oni