De vorbă cu regizorul Aurel Miheleş despre cuplul de aur al cinematografiei anilor ’50 – Grigore Vasiliu-Birlic şi Aurel Giugaru – şi despre cum s-a făcut film în România, sub comunism
Fiul unui miner de la Roşia Montană, regizorul Aurel Miheleş (n. 1925) a intrat în istoria cinematografiei româneşti cu “trilogia Caragiale” - “Două lozuri” (1957), “D-ale Carnavalului” (1958) şi “Telegrame” (1959) -, realizată alături de prietenul său de o viaţă, Gheorghe Nagy. Colaborarea, pentru aceste filme, cu Grigore Vasiliu-Birlic şi Alexandru Giugaru avea să-i aducă, în 1960, o nominalizare la Marele Premiu Palme D'Or de la Cannes, în 1960. Povestea vieţii lui Aurel Miheleş este una captivantă, demnă de... o montare cinematografică. Astăzi, octogenarul regizor român trăieşte “supendat” între Bucureşti şi Hollywood. În camera sa din Statele Unite – decorată cu afişele filmelor sale şi cu portretele actorilor care i-au fost alături în lunga lui “epopee” de artist – pritoceşte pritoceşte scenarii de film. Filme pe care, ştie, nu le va mai face niciodată, dar care există, in nuce, în sufletul şi în mintea sa... Într-o toamnă arămie, într-un cartier din Bucureşti presărat cu amintiri (dulci-amare), am avut privilegiul de a-l avea ca... distins şi destin interlocutor.
Jurnalul Naţional: Domnule Aurel Miheleş, aveţi privilegiul de a vă fi intersectat în cariera dv. de regizor, de regizor de film, cu câţiva dintre marii noştri actori, şi aş vrea să mă opresc aici la două nume, la Birlic şi la Giugaru. Aş vrea să vorbim despre anii '50, despre anii în care aţi montat trei dintre producţiile literare ale lui Ion Luca Caragiale, ani care v-au adus această providenţială întâlnire cu marii actori ai scenei româneşti de atunci, ani care v-au adus şi critici, dar critici dictate mai degrabă de o viziune îngustă a epocii, decât de adevăruri... Pentru că altfel filmele d
