Povestea pune în scenă o luptă pentru supremaţia asupra psihicului uman dintre două forţe: lumina (visele, surprizele, magia, jocul) şi întunericul (frica, coşmarele). Şi ne arată cum acţionează asupra copiilor forţele „bune” (Zîna Măseluţă, Moş Crăciun, Iepuraşul de Paşte şi Moş Ene, dătătorul de vise frumoase) precum şi forţele întunecate (misteriosul Boogie Man).
Pe lîngă cadrul feeric absolut necesar pentru ca sufletele copiilor, atinse de forţele bune, să fie luminoase şi să înceapă să strălucească pe harta lumii, povestea nu suflă absolut niciun cuvînt despre „teatrele de război” ale lumii, acolo unde copiii se nasc şi mor în chinuri; de altfel, pe harta mondială a lui Moş Crăciun, Africa era goală în centru. Acolo nu era lumină şi niciun copil cu speranţa lui în aceşti “zîni” buni ai existenţei.
Dar să trecem cu vederea această scăpare şi să ne concentrăm puţin asupra cadrului dat.
Ca orice adult care a fost copil ştim cu toţii cine sînt zînele bune ale copilăriei. Sau nu? Ei, haideţi că ştiţi cine ia dintele de sub pernă (la americani, că la noi copiii sînt mai realişti: aruncă dintele peste casă cu expresia aia “cioară-cioară...” sau cu “şoricel-şoricel...”), ştiţi cine e „de fapt” Moş Crăciun şi cine este Iepuraşul de Paşti. Dar nu despre asta vreau să vorbim aici sau despre traumele fiecăruia dintre noi legate de moartea zînelor personale; ci despre cum se formează în interiorul unui copil (adică, al fiecăruia dintre noi) imaginile Binelui şi Răului şi cum îndrăznim să le înfruntăm. Pe ambele.
Ţineţi minte scena din momentul culminant? Punctul de întoarcere al filmului? Este atunci cînd un copil (reţinem UN COPIL) păşeşte în faţă şi spune “Eu” atunci cînd maliţiosul domn Întunecat pune întrebarea „realistă” personajului de poveste “Şi cine o să te apere...?”. Copilul spune răspicat „Eu!”; apoi, ca într-o situaţie ideală de co