O dihotomie s-a instalat si in ce priveste cariera acestor oameni, prestatia lor pe plan social. Lari, Vieru si altii aidoma, mai putin vizibili, dar cu merite incontestabile in miscarea de emancipare spirituala, as spune, din ani '90 ai secolului trecut, sint taxati excesiv, nemeritat de multe ori. Cred ca as putea fi pozitionat undeva la mijloc: nici printre denigratori (asta nu, in nici un caz), nici printre admiratorii inspumati, virulenti, gata sa te boxeze la singe, vorba lui Arghezi, daca nu le impartasesti punctul de vedere. Nu este o zona privilegiata, desi pare: in clipa cind te ia cu entuziasm, apare imediat un element in contrapondere, care iti amendeaza puseul. Mereu, aici, un imbold e sanctionat de altul si un delict de exultanta, ca sa zic asa, e cu neputinta din pricina deceptiei din revers. Ma refer - spre a nu lungi prea mult vorba - la cazul Leonidei Lari, recent disparuta. Un nume, nici vorba, incarcat de simbol si un parcurs pe care, inainte de a-l judeca, cum s-au grabit atitia zilele acestea (si nu oricum, ci in termeni de fanatism si intoleranta incredibile intr-o zona, cum-necum, crestina), ar trebui sa facem efortul de a-l intelege, mai intii. N-am citit prea multa presa romaneasca in care numele poetei apare intr-un context sau altul, deci nu stiu multe de tot despre felul in care era receptata, ce imagine isi facuse (sau i se impusese, mai degraba). Dar din ce mi-a cazut in mina ori sub ochi se degaja o figura, vai, deloc agreabila. Doua sau trei interventii, dintre cite le va fi avut in Parlamentul Romaniei: de un penibil atroce, vadind o defazare halucinanta, care te faceau sa te chircesti de durere pentru avatarurile ei anterioare. Ei, aici voiam sa ajung: la chipul initial al poetei, complet necunoscut in tara. Va spune ceva un titlu ca Piata Diolei? Dar Marele Vint? Dar Mitul trandafirului? Sint primele trei carti ale sale. Debutul, i