Vorbeam aseară cu unul dintre colegii mei, jurnalistul Ion M. Ioniţă, despre numărul mare de tineri care merg la cursuri de dansuri populare. „Există totuşi speranţă“, spunea Ion M. Ioniţă. Şi îi dau dreptate.
I-am povestit despre un astfel de curs care se ţine în Bucureşti şi la care vin aproape 20 de persoane, majoritatea tineri până în 30 de ani. Unii, încă pe băncile şcolii, alţii, tineri corporatişti se adună de prin toate colţurile Capitalei, îşi scot cravatele şi-şi suflecă mânecile scrobite ale cămăşilor, după care îşi dau mâinile şi se pun pe horit.
Dansează cu foc şi, cu un stoicism demn de toată admiraţia, repetă paşi complicaţi şi coregrafii elaborate. La fiecare pas nou pe care-l învaţă le citeşti bucuria în ochii care li se ascund sub frunţile asudate. Este minunat să vezi cum feţele crispate de la începutul dansului se transformă în feţe voioase, cu zâmbete largi şi sincere. Se cunosc de câteva săptămâni, nici nu se ştiu cu toţii pe nume, dar, când, adunaţi în horă, îşi ţin braţele unii pe umerii altora, par cei mai buni prieteni din lume.
Sunt o mână de oameni, dar îi uneşte pasiunea pentru dansurile şi tradiţiile româneşti. Şi nu-şi pierd serile nici prin cluburi house sau baruri irlandeze, nici în conversaţii sterpe pe Facebook sau construind cetăţi greceşti prin te miri ce joc video. Nu s-au înscris nici la dansuri de fiţe, fado, tangouri argentiniene sau ce se mai poartă sezonul acesta. Nu. Învaţă dansuri româneşti, corăgheasca, breaza de la Câmpulung, galaonul, brâul şi bătuta moldovenească.
Nu ştiu ce motiv se află în spatele fiecăruia dintre aceşti tineri care au ales să-şi petreacă serile învăţând dansuri populare şi cred că nici nu contează. Cred, însă, că este o dovadă de normalitate ca un român să ştie măcar paşii simpli ai celor mai importante dansuri populare din ţara sa. Ni s-ar părea ciudat, nu-i aşa, dacă un arge
