Necesitatea standardizării şi evaluării cât mai exacte a deficitelor neurologice secundare traumatismelor vertebro-medulare (TVM) a dus la elaborarea diferitelor scale de cuantificare. Care sunt acestea, ce avantaje şi dezavantaje au, aflaţi din articolul semnat de dr. Ionuţ Florin Luca-Husti şi prof. dr. Alexandru Vlad Ciurea.

Traumatismele vertebro-medulare reprezintă o problemă importantă de sănătate publică oriunde în lume. Conform unui studiu publicat în 2006 (1), care analizează datele demografice pe o perioadă de zece ani, prevalenţa la nivel mondial este estimată a fi între 223 şi 755 de cazuri (485 de cazuri în medie) la un milion de locuitori, iar incidenţa este între 10,4 şi 83 (cu o medie de 29,5) de cazuri noi la un milion de locuitori în fiecare an. Conform aceluiaşi studiu, în Europa, prevalenţa medie este estimată la 252 de cazuri la un milion de locuitori, cu o incidenţă medie de 19,5 cazuri noi anul la un milion de locuitori. La aceste date ar trebui adăugat faptul că aproximativ 50% din cazuri sunt reprezentate de leziuni neurologice complete şi că vârsta medie a victimelor traumatismelor vertebro-medulare se situează în toate studiile în jurul a 35 de ani, afectând deci în principal populaţia activă din punct de vedere economic. De-a lungul timpului, au fost propuse mai multe scale de evaluare a severităţii traumatismelor vertebro-me­du­lare, pentru a putea avea o estimare a prog­nosticului funcţional al pacienţilor victime ale acestor traumatisme. Aceste scale pot fi divizate în două grupuri mari: scale care evaluează deficitul neurologic secundar traumatismului şi scale care evaluează capacitatea funcţională restantă de autoîngrijire, de efectuare a activităţilor cotidiene etc.

Scale de evaluare a deficitului neurologic

Scala Frankel Scala Frankel – propusă de Frankel şi colab., în 1969 (2) – a fost prima scală n