lui Alex. Leo Şerban

Tarkovski a vorbit de mai multe ori – de-a lungul vieţii sale de creator de imagini – despre nevoia cinema-ului de a construi tehnici specifice mediului, independente de modelul lingvistic al literaturii. Vorbind despre montaj, regizorul rus a desemnat ritmul ca trăsătură dominantă a imaginii de film. Ritmul – descris de mulţi drept exasperant de lent în filme precum Călăuza – este cel care poate exprima trecerea timpului în interiorul unui cadru. Tarkovski a fost, de asemenea, foarte strict într-o altă privinţă: imaginea cinematografică se naşte (fiinţează) în cursul filmării – existînd numai în interiorul cadrului. Timpul este întotdeauna cel care exasperează în filmele lui Tarkovski, însă nu este vorba despre timpul cotidian. Nu este timpul neorealiştilor, ci un „sens“/simţ (sensus) al timpului. Iar crearea acestui sens face posibil evenimentul gîndirii cinematografice: „Timpul trebuie să curgă independent şi­ cu demnitate în interiorul unui cadru. Apoi, ideile îşi vor găsi locul fără greutate. Să simţi ritmul unui cadru este ca şi cum ai simţi un cuvînt puternic în literatură. Asamblarea, montajul dezarticulează trecerea timpului, o întrerupe şi, în acelaşi timp, îi oferă ceva nou. Distorsiunea temporală oferă timpului o expresie ritmică. Sculptezi în timp!“. În acelaşi text despre montaj, regizorul arată că asamblarea cadrelor care dispun de o presiune inegală a timpului poate rezulta în compromiterea integrităţii unui cadru sau a unei întregi scene. Contopirea cadrelor în timpul montajului trebuie să vină dintr-o necesitate interioară, ontologică, însă nelegată ierarhic de o realitate transcendentală, ci imanentă cadrului.

În ciuda tuturor cărţilor care vorbesc de­­spre mesajul mistic-religios sau metafizic din filmele sale, Tarkovski a fost dedicat e­mancipării cinema-ului prin inventarea unui limbaj pur opt