Nu e de conceput muzica rock decit in limba acestor colosi ai expresiei engleze. Fie ea produsa in regala insula, fie intr-o descendenta America. Exercitiu lejer, de vacanta, consonant cu emisiunile tv si radio, de nu chiar cu insasi natura noastra, disponibila si la lejeritati. Ca frecventator al stadionului (dar si - n.b. - al Filarmonicii), n-ar trebui sa abordez tema in nota prea grava, cu moralizari de rigoare, ci, mai degraba, in oarecum estivala relaxare, mai si stiind ca vremea educarii maselor a cam expirat. De atacat subiectul cumva aleatoriu, cum s-a lasat surprins intr-un bruion, stind intins pe patul atelierului, altceva, acesta, decit seriosul sevalet. E suparator sa asculti muzica rock pe cuvinte spaniole. Inadvertenta!, aud in urechea muzicala, dreapta. De ce? Asa suna. Spaniola, limba de o muzicalitate ceva mai aspra decit italiana, trebuie ascultata doar in "Don Quijote", in lectura unui spaniol de scena, unul rasat. Nici italienei nu-i e data muzica rock. Cum i-ar fi?! Odata ce i-au fost predestinate "Nabucco", "Rigoletto", "Trubadurul", "Traviata", "Don Carlos", "Othello", "Falstaff". Ale unui Verdi elitar. Cel putin actualul Ramazzotti reuseste sa nu fie desuet, punindu-si italiana, socant, pe vocea lui de tenor fotbalist. Si mai e si o Laura Pausini, cam de aceeasi expresivitate, cu un plus de cantabilitate in registrul de jos, nobilul. Francezii au dat sansoneta, cindva regina, dar cine-o mai cinta? Cine-o mai asculta? Si-au mai pastrat o minima sansa: opereta. Da, la concurenta cu cea americana, pierde si aici. Cindva concurenta a celei vieneze - in germana ei galanta -, au disparut amindoua. Aceeasi germana, dar una de origini, cu gravitatea ei sacadata, isi mai pastreaza autoritatea majestuoasa intr-un mereu actual Festival Bayreuth, in care, anual, Wagner triumfa cu "Tannhäuser", "Tristan si Isolda", "Parsifal", "Amurgul zeilor". Divina Cal