Parasca îmi arătă, victorioasă, palmele cu bătături. Ştie şi ea, aşa cum ştiu şi eu, că bătăturile sunt semnele pe care trebuie să le respecţi pentru că înseamnă muncă. Dar Parasca voia, de fapt, să-mi arate nu cât de mult munceşte ea (ceea ce ştiam deja), ci cât de mult nu muncesc eu. Pentru că eu nu am bătături.

„Vezi, asta înseamnă să munceşti”. Am vrut să-i spun că multor oameni le lipsesc bătăturile din palme, pentru că le cresc în creier. Şi-am vrut să-i spun că fiecare munceşte cu ce poate. Unii nu pot cu capul, aşa că îşi folosesc palmele. Ar fi însemnat, însă, să fiu răutăcioasă şi, poate, nedreaptă. Şi ar mai fi însemnat, de fapt, să fac exact ceea ce face ea: să-i spun că munca mea e mai valoroasă decât a ei, timpul meu mai preţios decât al ei, efortul meu mai mare decât efortul ei.

Ţi-am mai vorbit despre muncă. Şi ţi-am mai spus, de asemenea, că fiecare muncă înseamnă efort. Să nu crezi, niciodată, ca Paraschiva, că dacă profesorul de matematică nu ţine grebla în mână înseamnă că nu munceşte.

Şi nici că Paraschiva e mai proastă decât profesorul de matematică fiindcă nu ştie să rezolve o problemă „de cinci stele” (nu spun că o fi mai deşteaptă, ci doar că grebla n-are nimic de-a face cu IQ-ul, ci cu educaţia).Străbunica mea îmi spunea să nu judec niciodată un om până nu îi cunosc posibilităţile pe care le-a avut. Nu ştiu de ce îmi aduc aminte tot timpul de asta, dar privind bătăturile Parascăi, în loc să-i spun ce aveam de spus, m-am gândit la posibilităţile pe care le-a avut.

Şi, dacă ar fi să fac o ierarhizare a valorilor, eu cred că Parasca e mai „valoroasă” decât madame Jény, pe care de fapt o chema Jenica, i se spunea ţaţă prin locurile de baştină, dar a devenit madame pentru că s-a măritat cu un francez, locuieşte în Franţa şi nu face nimic, pentru că „madame” înseamnă „doamnă”, şi, conform spuselor ei, „doamnele nu m