Odată cu dispariţia lui Alexandru Geor­ge, ne apropiem de sfârşitul unei epoci şi al unei promoţii in­telectuale. Prin biografie, scris şi for­maţie spi­rituală, Alexandru George aparţine liniei postmaioresciene şi post­lovi­nesciene. În orice istorie ro­mânească a ideilor de libertate şi mo­deraţie, nu­mele său este un reper esenţial, fără de care renaşterea gân­dirii critice în anii de după 1965 nu poate fi în­ţe­leasă. Ostil oricărei dog­matici, Ale­xandru George a dus mai departe, în cele două decenii ce au urmat anului 1989, tradiţia ce urcă pâ­nă la pa­şoptism şi vocaţia sa li­bertară.

Liberal clasic, cu gust pentru po­lemică şi marcat de ostilitatea im­placabilă pentru totalitarism şi me­sianismele seculare, Alexandru Geor­ge este afin cu verticalitatea pro­fe­tică a lui Mihail Fărcăşanu. Fana­tis­mele epocii cu care a fost con­tem­poran nu l-au afectat. Om al Ro­mâ­niei Vechi şi cetăţean al Europei, chiar şi atunci când vieţuia în pân­tecele republicii populare, Alexandru George a fost, până la ultimele sale in­tervenţii publice, franctirorul ce sal­vează onoarea unei bresle şi a unei naţiuni.

În ceea ce a avut mai profund, tra­iectoria lui Alexandru George s-a hră­nit din fidelitatea faţă de codul cul­tu­ral şi antropologic interbelic. Prin lec­turi şi stilul scriiturii sale critice şi ide­ologice, Alexandru George este mai aproape de Eugen Lovinescu sau de Pompiliu Constantinescu decât de cei care erau colegi în coloanele de revistă. Ca şi Radu Petrescu, Cos­ta­che Olăreanu, Iordan Chimet, Tudor Ţopa ori Mircea Horia Simionescu, Ale­xandru George ilustrează acest pa­radox al educaţiei clasice ce po­ten­ţează vocaţia sa literară de inovator. Metanaraţiunile şi prozele sale de­ca­dente sunt printre cele mai in­te­re­sante tentative postbelice de a ieşi din cercul sufocant al realismului ghi­dat ideologic. Textele sale se înscriu în acest cur