Conferentiar la Catedra de Limbi Clasice a Universitatii din Bucuresti, unde preda istoria literaturii latine, traducator (printre altele, al istoricului roman Tacitus, pentru care are un interes deosebit) si, dupa disparitia regretatului I. Fischer, presedinte al Societatii de Studii Clasice, Gheorghe Ceausescu a avut, dupa 1990, o activitate politica intensa ca membru in conducerea PNTCD-ului (pe listele caruia a fost ales deputat in 1996, devenind si vicepresedinte al Comisiei de Politica Externa a Camerei Deputatilor). Provenind dintr-o familie de renume si interesat de istorie, Gheorghe Ceausescu si-a facut din efortul inchegarii unei miscari crestin-democrate romanesti (cu toate renuntarile la care politica obliga) o datorie filiala.
Si nu e greu de inteles. In impozanta casa parinteasca in care peretii biroului sint tapetati cu carti, unele adevarate bijuterii, avind alaturi, pe raft, fotografia cu dedicatie a lui Bratianu sau Averescu, atmosfera anilor dintre razboaie e inca vie.
Domnule Ceausescu, aveti un nume de familie pe care istoria noastra recenta l-a facut aproape tabu. Ce inseamna sa porti numele unui presedinte tiranic, inainte si dupa o revolutie?
Tatal meu se numea Nicolae Ceausescu (mama nu e Elena, ce sa-i faci, nu sintem toti perfecti!); era jurist si-n tinerete a fost averescan, a fost secretar de stat in Ministerul Economiei Nationale. A fost detinut politic sub comunisti si, ca multi altii, a facut parte dintr-o generatie frinta exact cind putea sa dea mai mult.
La Revolutie mi s-a intimplat o singura chestie, cind eram la metrou si se pornise isteria cu teroristii: m-a oprit un paznic, mi-a vazut numele in buletin si m-a rugat sa merg cu el la seful lui. I-a dat aceluia buletinul si omul l-a intrebat: „Ce-mi dai mie buletinul?“ „Uita-te ce scrie aici!“ Si-a venit raspunsul: „Ce-mi pasa mie, ba? C
