După moartea lui Adrian Păunescu, numeroase articole şi comentarii s-au referit la el ca la un intelectual (iar unii – publicişti, bloggeri sau forumişti – n-au ezitat să adauge la acest cuvînt adjective: „mare“, „imens“, „extraordinar“). În percepţia publică, această calitate a părut să primeze în faţa omului politic – fost senator şi candidat la preşedinţie. Acelaşi statut – de intelectual – îl avea şi înainte de 1989. La începutul lui 1990, a trebuit să fugă din calea mulţimii, pentru că atunci predomina o altă însuşire a sa: aceea de om al regimului comunist şi „poet de curte“ al lui Ceauşescu.

DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe an „Istoria“ postdecembristă a intelectualilor publici a început – ca multe altele – furtunos. Cazul lui Adrian Păunescu este doar unul dintre cele mai controversate. După o perioadă de retragere, s-a repliat – mai întîi prin angajarea în politică (în Partidul Socialist al Muncii), apoi prin revenirea în spaţiul public în calitate de poet şi de comentator al actualităţii. În anii ’90, a susţinut partidul lui Ion Iliescu şi a fost intolerant cu partidele de opoziţie care tocmai se năşteau. Pe atunci, dezbaterea despre angajarea politică a intelectualilor era foarte aprinsă, iar dl Iliescu a susţinut de multe ori că aceştia trebuie să se întoarcă la meseriile şi preocupările lor şi să lase politica pe mîna politicienilor. În siajul său, diverşi oameni de cultură şi-au însuşit ideea că scriitorii şi artiştii trebuie să-şi vadă de ale lor, în numele „autonomiei esteticului“, sau pur şi simplu pentru că politica trebuie să devină „profesionistă“. În acest timp însă, la curtea noului partid care se străduia să devină social-democrat s-au înghesuit scriitori, artişti şi alţi oameni de cultură – uneori chiar dintre cei care susţineau revenirea intelectualil