În fiecare an îmi spun că e ultimul an. În fiecare an găsesc motive s-o iau de la capăt... Şi totuşi, Cannes-ul nu mai e de mult ce-a fost. A ajuns să semene cu un calvar de rutină străjuit de palmieri, "film noir" pe mai multe cărări ducînd, toate, la Norma Desmond - starul uitat de toţi din Sunset Boulevard al lui Billy Wilder: ca şi ea, Le festival international du film îşi întreţine iluzia gloriei apuse organizînd, anual, un randevu al spectrelor. Sub craniul pleşuv şi privirea îngăduitoare ale maestrului de ceremonii Gilles Erich von Stroheim Jacob, aceleaşi umbre vechi îşi lipesc călcîiele la raport şi-şi duc tăvile în sala Lumière, călcînd sigur şi apăsat pe pantofii cu scîrţ: Oliveira, Godard, Rivette, Olmi, Moretti, Lynch, Coen Bros., Imamura, Sokurov... Jumătatea plină a paharului: la Cannes poţi vedea, în lipsa starurilor tot mai rare, cîteva din filmele despre care va vorbi toată lumea peste un an-doi. Jumătatea goală: tot mai puţină lume vorbeşte despre filme, chiar şi după un an-doi... Fără a fi direct răspunzător de această situaţie, Cannes-ul o perpetuează printr-o păguboasă "politică a autorilor", prin ţîfnă şi miopie cu morgă. Se ştie că festivalul de pe Croisette nu vede mai departe de lungul nasului. Oricît de lung nasul, adevărul Cinema-ului e totuşi dincolo de el!
Reguli nescrise 1. Zvonurile pre-palmares în general se adeveresc: s-a spus că Palme d'Or-ul va fi luat de La stanza del figlio al lui Nanni Moretti... Filmul italianului - o dramă familială clasică - e genul de peliculă care conciliază critică şi public: "universal-valabilă", consensuală, puţin demagogică. Această cvasi-capodoperă (dacă vreţi) minoră (cu siguranţă) este diferită de marile pelicule ale lui N. M. (Palombella rossa, Caro Diario, Aprile) care mizau pe o polemică, adesea declarată, cu Italia contemporană; aici, tonalitatea reţinută, tuşeul delicat, emoţia & dis
