Traian Băsescu a afirmat că românii ar trebui să fie performanţi, să se ducă la muncă şi nu să stea la crâşma satului. Unii l-au acuzat că a făcut poporul român beţiv, ceea ce, fie vorba între noi, nu-i departe de adevăr. Profesorul timişorean Mircea Bălan a scris acum câţiva ani o carte excelentă: “Istoria beţiei la români”. O incursiune a băuturii de la geto-daci şi voievozi până la Creangă şi Eminescu, Coşbuc, Caragiale şi Nichita Stănescu.

Autorul a ajuns la concluzia că beţia este o instituţie naţională. Beţia aparţine acestui spaţiu încă de la primii noştri strămoşi. Burebista a tăiat viile, iar Raymond Billiard afirma, într-o carte publicată la Lyon în 1913, că “în privinţa trecerii viţei-de-vie şi a culturii ei în Europa, majoritatea izvoarelor pledează în favoarea tezei că ele s-au realizat prin mijlocirea tracilor”. Da, românii cred în dictonul latinilor “in vino veritas”. În “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, urmaşul era sfătuit să asculte opiniile oamenilor după ce erau beţi, acestea fiind sincere. Cronicarii sunt fără dubiu: la beţie, Ştefan cel Mare tăia destul de mulţi care îi ieşeau în cale.

Dimitrie Cantemir scrie în “Descrierea Moldovei” că s-a făcut un concurs pentru a vedea dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari beţivi. Au băut la Focşani pe pod, până ce valahul a căzut. Drept răsplată, Domnul l-a făcut boier. Ce vremuri, ar spune oftând slujitorii lui Bachus. Boierie luată pe beţie! Şi atunci de ce să te miri că oamenii îi spun cârciumii “parlamentul poporului”?