In pofida pesimismului din Viata unui om singur, Adrian Marino este un invingator: el a ramas fidel vocatiei sale chiar daca istoria i s-a pus impotriva. A lasat culturii romane o opera. Una care inca nu a lucrat cum trebuie, dar care, nu am nici o indoiala, va fi apreciata la justa sa valoare. Cind? Atunci cind autoritatea fragmentarismului si a impresionismului vor intra in umbra. Nu peste mult timp, risc sa pronostichez... Aparuta la inceputul anului trecut, cartea de memorii a lui Adrian Marino, Viata unui om singur, si-a stins ecourile mai repede decit ar fi meritat, chiar daca ea a fost considerata pe buna dreptate, de un critic serios precum Paul Cernat, cartea anului 2010. Ceea ce revine obsedant in carte este lipsa de interes a autorului fata de literatura, care ulterior se preschimba intr-o adevarata "repulsie", asumata cu orgoliu la tot pasul. Sint zeci de astfel de pozitionari transante in carte. De fapt, ar exista chiar o "repulsie ideologica" fata de tot ce poate insemna literatura. O repulsie tradusa prin "dezinteresul fundamental, organic, definitiv pentru orice fel de literatura beletristica, de fictiune, pentru poezie orice stil lirico-imagistic". Pare a fi concluzia unei vieti inchinate studiului, mai mult, logica unui destin. Si totusi, exista prea multe dovezi in carte care ma conduc la o alta ipoteza: Adrian Marino continua sa urmareasca indeaproape, sa supravegheze nu doar dezbaterile critice, ci si meandrele vietii literare. Nu e deloc dezinteresat de citarea sa de catre cutare critic ori de catre cutare ilustru anonim. Prin urmare, ma gindesc, riscant, ce e drept, ca la aceasta repulsie stirnita de literatura a condus nu doar formatia sa "ideologica", ci si respingerea contributiilor sale sau neasimilarea lor la justa valoare de catre un sistem capricios, lenes, eclectic: cel al literaturii noastre postbelice. Or, replica lui Marino a fost pe