Ce viaţă aveau în ultimul an al comunismului interpreţii care aveau să devină "vedete" în muzica lăutărească şi de petrecere? O viaţă oarecum muzicală, dar mult mai apropiată de anonimat decât în zilele noastre. Rău n-a fost, spun Ioniţă de la Clejani şi Carmen Şerban, dar nici grozav de bine.
Pe Ioniţă de la Clejani, anul 1989 l-a prins în armată. Se înrolase în '88 şi s-a eliberat la începutul lui '90. "Eu am vrut să plec în armată şi m-am cerut la o unitate din Constanţa, unde puteam să fac şi şcoala de şoferi. Am fost nevoit să fac asta, pentru că tata nu mă lăsa să-mi iau permisul. Patru luni am stat la Constanţa, cât mi-am făcut şcoala.
Apoi m-am tranferat la o staţie de tren distanţă de Clejani, la Grădinari. Eram doi soldaţi şi două cadre în unitatea asta. Partea bună era că puteam oricând să plec la cântări, că aveam nunţi, botezuri şi petreceri în fiecare săptămână. Eu cântam în formaţia lui tata. S-a nimerit ca-n 21 decembrie, deşi eram militar, să fiu acasă şi am făcut Revoluţia uitându-mă la televizor", povesteşte Ioniţă. Cântările la petrecerile de familie erau remunerate bine, cam la 2.000 de lei de muzicant la o nuntă. Dar şi nunta era o muncă în sine: cheful ţinea trei zile şi trei nopţi, mai cu seamă la ţară, iar obiceiurile se ţineau după carte.
Carmen Şerban avea 18 ani în 1989. În acel an absolvise cu brio primul curs de canto popular. Abia începea să cânte, mai mult de drag, căci de trăit o făcea muncind la Fabrica de încălţăminte Modern din Timişoara. La canto s-a dus mai mult împinsă de la spate de un vecin al cărui fiu cânta la acordeon la Casa Tineretului din Timişoara. "Se ţinea un fel de probă ca să intri în ansamblu. Am cântat o strofă şi m-au dat afară din sală. Am stat ce am stat şi m-am plictisit. Am băgat capul pe uşă, să le spun celor din comisie că mai bine plec, oricum mă trimiseseră pe