Revoluţia franceză poate fi gîndită ca un proces de lungă durată, care începe în 1789 şi se termină în 1968 (deşi… cine ar putea băga mîna în foc pentru viitor?). Acest proces se manifestă prin valuri de „destabilizare“: 1830, 1848, 1871 (Comuna din Paris), puseele anarhiste ale anilor ’20, criza din mai 1958, care l-a readus la putere pe generalul de Gaulle. Cel puţin în istoria Parisului, baricadele s-au înscris pentru mult timp în ceea ce am putea numi firescul imaginarului colectiv. În planul mitologiei urbane, ele erau business as usual. Din această perspectivă, Mai ’68 poate genera o controversă asemănătoare celei născute între studioşii Renaşterii. Aceştia sînt sever despărţiţi de răspunsul la întrebarea dacă această „revoluţie culturală“ de origine florentină înseamnă desprinderea de evul mediu „obscurantist“ sau, dimpotrivă, apoteoza acestuia. Şi revoltele studenţeşti din Parisul anului 1968 pot fi înţelese în două feluri. De unii, ca marcînd simbolic o ruptură cu trecutul şi instaurarea unei lumi noi (de exemplu, postindustrială şi postmodernă). De alţii, ca reprezentînd resurgenţa estetizată a unor comportamente şi mentalităţi mult mai vechi, ţinînd de durata lungă a modernizării. Şi poate chiar de reflexe ale unei culturi alternative premoderne care, în Franţa, coboară cel puţin pînă în epoca lui François Villon. Ca eveniment public, Mai ’68 pare să se situeze undeva între marile înscenări publice ale victoriei Luminii şi Progresului iniţiate de Revoluţia franceză şi un fel de străvechi, medievale, rituri de trecere practicate, de data aceasta la o scară foarte mare, de fraternităţile studenţeşti. La care ar trebui să adăugăm şi o notă de psihoză apocaliptică, întreţinută în epocă nu de credinţa într-o iminentă A Doua Venire, ci de teama că izbucnirea unui război atomic ar duce la dispariţia vieţii de pe pămînt. Numele uneia dintre grupările revol