Proaspăt absolvent al Sorbonei, după opt ani de studii în capitala Franţei, cu o licenţă în Litere obţinută în 1913 şi alta în Drept, în vara lui 1914, cu puţin înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, căsătorit în 1915 cu Maria Procopie-Dumitrescu şi tatăl unei fetiţe, Pia, din toamna lui 1916, poet dacă nu consacrat, cel puţin cunoscut, cu trei volume de versuri la activ1, alte două de poeme în proză2 şi numeroase colaborări în reviste, mobilizat, odată cu intrarea ţării noastre în război, ca ofiţer de legătură pe lângă Misiunea franceză, şi refugiat împreună cu cea mai mare parte a guvernului român în Moldova, Ion Pillat, ca demn vlăstar al familiei Brătianu, iese din război cu mari speranţe pentru viitorul României.

Dacă până la acea dată principala sa preocupare fusese să se desă- vârşească ca poet, lăsând deoparte orice implicare directă în activităţi politico-diplomatice încurajate de familie, experienţa războiului îl face să-şi reconsidere atitudinea şi, odată cu schimbarea programatică a tematicii şi a mijloacelor poetice, se hotărăşte să militeze activ pentru cauza ţării sale, atât pe plan intern, prin intrarea în viaţa politică, cât şi pe plan extern, prin participarea la Conferinţa de Pace de la Paris, din primele luni ale anului 1919, în calitate de secretar al lui Alexandru Vaida Voevod, preşedintele grupului ardelean3. În ciuda supoziţiilor, până la urmă fireşti, cum că tânărul poet ar fi fost propus şi susţinut în funcţia de secretar al delegaţiei române la Paris de către unchiul său, se pare totuşi că înalta răspundere i s-ar fi acordat mai degrabă graţie amiciţiei sale recente cu diplomatul lugojean Caius Brediceanu. Grupul transilvan, condus de Vaida Voevod, format mai ales la şcoala de inspiraţie vieneză, era în consecinţă vorbitor de maghiară, germană şi, eventual, engleză sau italiană. Aveau, de aceea, mare nevo