Traim intr-o tara saraca. Sfarsitul comunismului ne-a gasit pe unul dintre ultimele locuri din Europa in privinta venitului pe locuitor. Desigur, cetatenii n-ar fi putut suporta atunci imediat un program drastic de reforme, era nevoie de un respiro. Insa a trecut an dupa an, schimbarile dureroase au tot fost amanate, iar promisiunile privind o miraculoasa reforma fara durere s-au transformat in durere fara reforma. Totusi, incetul cu incetul si sub presiunea fortelor pietei, economia romaneasca s-a urnit din loc, iar veniturile au crescut sensibil - chiar daca nu atat cat ne-am fi dorit si cat ar fi fost posibil.
Din nenorocire, politicile urmate de autoritatile de la Bucuresti s-au mentinut cu indarjire in zona "second best" sau mai rau. Mentalitatea indusa de saracie a lasat urme adanci. Chiar atunci cand au crescut veniturile bugetare, ca urmare a functionarii mai bune a economiei, guvernantii nostri n-au avut decat o preocupare: cum sa toace mai repede surplusul aparut, asteptand in continuare cu bratele incrucisate si gura cascata sa mai pice inca o para din pomul sectorului privat al economiei, dar fara a-l sprijini cu politici care sa creasca numarul de pere.
In ultimele luni, mai ales, partidele politice s-au lansat intr-o cursa patimasa pentru a da tot mai multe si mai consistente peschesuri diferitelor categorii defavorizate: pensionari, familii cu multi copii, persoane cu venituri mici si altele. Devansarea majorarii pensiilor - care va avea loc, coincidenta, exact in luna alegerilor pentru Parlamentul european - este doar cel mai recent exemplu.
Preocuparea pentru confruntarea cu electoratul a generat nu numai o goana teribila pentru a insusi pentru un partid sau altul meritul unei anumite initiative, dar s-a ajuns si la situatii fara noima. Partidul liberal, bunaoara, a sprijinit entuziast cresterea consistenta a pensiilor, in incer
