„Era o vreme când singurele sirene pe care le auzeam erau cele de dimineaţa şi de la ora 15, când la combinat se anunţa începutul sau sfârşitul unei zile de muncă.

Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul, apoi intra şi termina o facultate, era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect domnul inginer sau domnul profesor ori domnul avocat. Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate, îşi dădea şi mai şi lua doctoratul, tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.

Era o vreme în ţara asta când, dacă vedeai o maşină pe stradă, ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere, este vreun boss de la partid sau din alimentaţia publică.

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între 8 şi 16, te gândeai că este în concediu, libere, sau e bolnav săracul om şi merge la doctor.

Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să te angajezi undeva, să îţi faci cerere pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie.

Era o vreme în ţara asta când băieţii deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace, făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie...

Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-a luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta sau la nunta fetei.

Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului „la una mică cu băieţii”. Una mică putea fi o minge, o ţigară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia. @