Cele de mai jos sunt sumarul materialului prezentat aici (Monitorul Politicilor Educaționale nr. 1).

Alegerea şcolii (parents' choice sau school choice în engleză) este mecanismul prin care este determinată şcoala la care copiii vor urma cursurile din învăţământul obligatoriu. Poate fi un proces automatizat prin care viitorii elevi sunt repartizaţi la o şcoală după un set de criterii obiective la nivel naţional, sau poate fi unul mai complex, în care sunt luate în calcul una sau mai multe preferinţe ale familiei, opţiunile comunităţii, criterii proprii fiecărei şcoli în parte şi recomandări ale specialiştilor în urma unor testări ale aptitudinilor copiilor. Cel mai simplu şi cel mai răspândit proces automatizat este cel în care copiii sunt repartizaţi la şcoala publică cea mai apropiată de casă.

În România, principalul criteriu utilizat este cel geografic, distanța față de școală. Doar în limita locurilor rămase libere sunt luate în calcul alte criterii, inclusiv opțiunea părinților. Există presiune publică, mai ales din partea părinților din clasa de mijloc, pentru o libertate mai mare de alegere a școlii la dorința familiei. Legea Educației Naționale (LEN) nr. 1/2011 conține principii care converg către descentralizare, decizie la nivelul comunității, mobilitate sporită în interiorul sistemului, implicarea părinților în luarea deciziilor. Acestea sunt în mică măsură regăsite în reglementările actuale cu privire la alegerea școlii. Găsim în alte țări modele de liberalizare parțială sau totală a serviciilor educaționale:

alegere liberă a școlii în interiorul sistemului public de educație: părinții pot alege orice școală publică (cel mult limitat la unitatea administrativă în care locuiesc). Sunt necesare mecanisme riguroase și transparente de selecție a elevilor. Exemple: Scoția, Finlanda.alegere liberă între școli publice și școli private: