Trenul rămîne, pentru mine, mijlocul preferat de transport. Nu-mi dă sentimentul de nesiguranţă şi de imposibilitate de control din imponderabilul avion, şi nici pe cel de claustrofobie din maşină. În tren poţi să te mişti, liber şi curios, în timp ce altcineva conduce. De aceea nu pot fi de acord cu afirmaţia unui domn bine îmbrăcat şi cu părul alb din faţa mea, la un ghişeu din Oradea: acesta, nemulţumit de serviciile CFR-ului, le-a prezis că în curînd vor da faliment. Nu ştiu cum stau lucrurile în mod real, am auzit că au fost şi sînt probleme cu salariile angajaţilor săi; dar mai ştiu că mie, una, mi-ar părea rău să fie aşa. S-ar duce de rîpă toată poezia şi tot imprevizibilul trenurilor româneşti…
E adevărat, nu te poţi bizui pe ele să ajungi la timp la o întîlnire serioasă şi promptă, pentru că întîrzierile pot fi şi de două ore, mai ales cînd afară e "căldură mare" şi liniile "şerpuiesc" (termen tehnico-poetic folosit pentru restricţiile de viteză în zilele cu temperaturi de peste 30 de grade…). În schimb, mersul cu trenul e ideal pentru vacanţele necondiţionate temporar, în care vrei să vezi cît mai multe locuri şi să cunoşti cît mai mulţi oameni pitoreşti.
De astă dată, în drumul spre Cîmpia Turzii, am nimerit într-un accelerat identic cu cele în care călătoream acum vreo 20 de ani, în copilăria mea: tapiţeria scaunelor era aceeaşi, un soi de gri murdar fost catifelat; geamurile nici nu se închideau, nici nu se deschideau bine, singurele soluţii acceptabile fiind blocarea lor cu ajutorul obiectelor la îndemînă, de genul perdelelor, cutiilor de bere sau al sticlelor de apă minerală; iar ritmul trenului era agale şi scîrţîitor, acceleratul " spre deosebire de cel al lui Topîrceanu " oprind conştiincios şi calm în toate staţiile. Cîteva schimbări faţă de vremurile deja menţionate am putut constata, totuşi: înflorirea capitalismului a dus la de
