- interviu cu Adrian IUGA -

Nu e ceea ce sîntem obişnuiţi să numim „coşar“. Dar nici meseria nu mai e ceea ce ştiam. Adrian Iuga a terminat Facultatea de Instalaţii pentru Construcţii, în 1986, ca specialist în informatică pentru instalaţii. În anii ’80, informatică?... – mă mir. Da, pe vremea aceea, cînd computerele erau cît un dulap, se făceau şi se foloseau programe de calculator în domeniul construcţiilor. Aşa că las mirarea deoparte şi încerc să-l descos despre văzutele şi nevăzutele, ştiutele şi neştiutele meseriei pe care o practică din 2007 încoace: proiectarea, instalarea şi întreţinerea coşurilor de fum. E altceva decît ştim noi despre coşarul purtător de noroc – deşi nici această tradiţie nu lipseşte cu totul...

Cum aţi ajuns să faceţi meseria de coşar?

În 1998, m-am lăsat de informatică. M-am apucat de comerţ cu materiale de construcţii şi, în acelaşi timp, mi-am depus CV-ul şi la cîteva firme multinaţionale. Am avut şansa să fiu contactat de Schiedel – o firmă germană, cea mai mare producătoare de coşuri de fum din Europa. Înainte de a mă angaja, m-au trimis trei luni la şcolarizare intensivă. Aşa am învăţat totul despre coşurile de fum. Cînd s-a terminat contractul cu Schiedel, împreună cu cîţiva colegi, ne-am întrebat cine va curăţa aceste coşuri. Coşarii vechi – cei dotaţi cu o funie, o bilă şi o miniperie – dispăruseră. Şi oricum nu le puteau curăţa, coşurile moderne – unele înalte de 100 de metri – nu pot fi curăţate cu vechile metode.

Dar de ce dispăruseră coşarii tradiţionali?

Asta mă întrebam şi eu. Nu dispăruseră cu totul. Meseria de coşar se practică din tată-n fiu – ca şi cea de sobar, şi cea de potcovar, şi altele. Pur şi simplu, lumea nu prea mai apela la ei, iar ei nu ştiau să-i informeze pe oameni că au nevoie de această meserie. Aşa că se ocupau de casele vechi, încălzite cu lemne, iar cînd au apărut coşu